GENI Srl. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 32662/96 de GENI Srl împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 iulie 1996 și înregistrată la 20 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate italiană situată în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna C. M. Cialdini, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este o societate italiană. Este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.L.D.L. Într-o scrisoare înregistrată din 20 noiembrie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1986 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 5 iunie 1986, reclamantul a făcut un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar a refuzat să plece. Într-un anume anunț a servit la chiriaș la 12 iunie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului de la Roma. Prin decizia din 30 iunie 1986, care a fost pusă în aplicare pe 20 de ani. Noiembrie 1986, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 decembrie 1987. La 17 martie 1990, reclamantul a transmis anunțuri privind chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 9 iunie 1990, acesta a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 iunie 1990. Între 15 iunie 1990 și 25 septembrie 1996, judecătorul a făcut 32 de încercări de recuperare a posesiunii, la 15 iunie 1990, 28 septembrie 1990, 13 noiembrie 1990, 7 decembrie 1990, 17 ianuarie 1991, 21 februarie 1991, 23 aprilie 1991, 28 mai 1991, 26 septembrie 1991, 29 octombrie 1991, 4 Decembrie 1991, 5 februarie 1992, 18 martie 1992, 13 mai 1992, 30 iunie 1992, 13 octombrie 1992, 25 noiembrie 1992, 9 februarie 1993, 19 martie 1993, 11 mai 1993, 14 septembrie 1993, 30 noiembrie 1993, 30 februarie 1993, 24 iunie 1994, 17 octombrie 1994, 14 februarie 1995, 18 mai 1995, 19 septembrie 1995, 22 noiembrie 1995, 22 februarie 1996, 24 mai 1996 și 25 septembrie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 6 mai 1997, reclamantul a vândut apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 9 ani și jumătate din emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de magistratul de la Roma a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Reclamantul susține, de asemenea, că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32662/96

by GENI Srl

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 26 July 1996 and registered on 20 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian company which is located in Florence. It is represented before the Court by Mrs C. M. Cialdini, a lawyer practising in Florence.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is an Italian company. It is the owner of an apartment in Rome, which it had let to L.L.D.L.

In a registered letter of 20 November 1984, the applicant informed the tenant that it intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1986 and asked her to vacate the premises by that date.

On 5 June 1986, it served a notice to quit on the tenant, but she refused to leave.

In a writ served on the tenant on 12 June 1986, the applicant reiterated its intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 30 June 1986, which was made enforceable on 20

November 1986, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1987.

On 17 March 1990, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 9 June 1990 it served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 June 1990.

Between 15 June 1990 and 25 September 1996 the bailiff made 32

attempts to recover possession, on 15 June 1990, 28 September 1990, 13

November 1990, 7 December 1990, 17 January 1991, 21 February 1991, 23 April 1991, 28 May 1991, 26 September 1991, 29 October 1991, 4

December 1991, 5 February 1992, 18 March 1992, 13 May 1992, 30 June 1992, 13 October 1992, 25 November 1992, 9 February 1993, 19 March 1993, 11 May 1993, 14 September 1993, 30 November 1993, 25 February 1994, 24 June 1994, 17 October 1994, 14 February 1995, 18 May 1995, 19

September 1995, 22 November 1995, 22 February 1996, 24 May 1996 and 25 September 1996.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 6 May 1997, the applicant sold the apartment.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about its prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of its apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of its right of access to a court.

THE LAW

The applicant complains that its inability to recover possession of its apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that it has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. It argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess its apartment during 9 years and a half from the issue of the order for possession amounts to a violation of its right under Article 1 of Protocol No. 1. It argues that in the Italian legal system tenants are overprotected.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Rome Magistrate resulted in a denial of its right of access to a court.

The applicant further argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President