CtEDO 22.03.2001 Auto

GENI Srl. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
GENI Srl. v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 32662/96 de GENI Srl împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 iulie 1996 și înregistrată la 20 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate italiană situată în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna C. M. Cialdini, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este o societate italiană. Este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.L.D.L. Într-o scrisoare înregistrată din 20 noiembrie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1986 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 5 iunie 1986, reclamantul a făcut un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar a refuzat să plece. Într-un anume anunț a servit la chiriaș la 12 iunie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului de la Roma. Prin decizia din 30 iunie 1986, care a fost pusă în aplicare pe 20 de ani. Noiembrie 1986, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 decembrie 1987. La 17 martie 1990, reclamantul a transmis anunțuri privind chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 9 iunie 1990, acesta a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 iunie 1990. Între 15 iunie 1990 și 25 septembrie 1996, judecătorul a făcut 32 de încercări de recuperare a posesiunii, la 15 iunie 1990, 28 septembrie 1990, 13 noiembrie 1990, 7 decembrie 1990, 17 ianuarie 1991, 21 februarie 1991, 23 aprilie 1991, 28 mai 1991, 26 septembrie 1991, 29 octombrie 1991, 4 Decembrie 1991, 5 februarie 1992, 18 martie 1992, 13 mai 1992, 30 iunie 1992, 13 octombrie 1992, 25 noiembrie 1992, 9 februarie 1993, 19 martie 1993, 11 mai 1993, 14 septembrie 1993, 30 noiembrie 1993, 30 februarie 1993, 24 iunie 1994, 17 octombrie 1994, 14 februarie 1995, 18 mai 1995, 19 septembrie 1995, 22 noiembrie 1995, 22 februarie 1996, 24 mai 1996 și 25 septembrie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 6 mai 1997, reclamantul a vândut apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 9 ani și jumătate din emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de magistratul de la Roma a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Reclamantul susține, de asemenea, că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă