GEFIMA S.R.L. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
GEFIMA S.R.L. v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33943/96, de către FEMIMA s.r.l. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 29 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 24 septembrie 1996 și înregistrată la 22 noiembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate care are sediul înregistrat în Roma. Este reprezentată în fața Curții de către dl Claudio Silvi, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: dna I.I. a fost proprietara unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat A.P. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 4 noiembrie 1983, dna I.I. a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Roma. Prin decizia din 21 ianuarie 1984, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1984. La 22 ianuarie 1986, dna I.I. a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La 30 mai 1986, a informat chiriașul că ordonanța de posesie va fi executată de un judecător la 14 iulie 1986. Între 14 iulie 1986 și 19 iunie 1990, judecătorul a făcut 16 încercări de recuperare a posesiunii, la 14 iulie 1986, 9 octombrie 1986, 13 noiembrie 1986, 7 aprilie 1987, 6 mai 1987, 2 iunie 1987, 15 iulie 1987, 23 septembrie 1987, 29 octombrie 1987, 2 decembrie 1987, 21 iulie 1989, 28 septembrie 1989, 20 octombrie 1989, 13 decembrie 1989, 24 ianuarie 1990 și 19 iunie 1990. La 24 septembrie 1990, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. Între 4 octombrie 1990 și 25 septembrie 1996, judecătorul a încercat 17 încercări de recuperare a posesiunii, la 4 octombrie 1990, 28 noiembrie 1990, 13 februarie 1991, 10 aprilie 1991, 28 mai 1991, 28 iulie 1991, 25 septembrie 1991, 24 iunie 1994, 28 septembrie 1994, 14 Decembrie 1994, 24 martie 1995, 28 iunie 1995, 28 septembrie 1995, 14 decembrie 1995, 13 martie 1996, 6 iulie 1996 și 25 septembrie 1996. Începând cu 25 octombrie 1996, reclamantul a intervenit în cadrul procedurii de executare. Între 12 decembrie 1996 și 21 iulie 1999, judecătorul a făcut 10 încercări de recuperare a posesiei, la 12 decembrie 1996, 12 martie 1997, 11 iunie 1997, 25 septembrie 1997, 12 Decembrie 1997, 13 martie 1998, 24 septembrie 1998, 28 noiembrie 1998, 26 ianuarie 1999 și 21 iulie 1999. Fiecare încercare de recuperare a proprietății apartamentului a dovedit eșuat, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd uimirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 1998, la 24 iulie 1999, chiriașul a solicitat instanței din districtul Roma să stabilească o nouă dată pentru expulzare. Curtea din districtul Roma a stabilit expulziarea pentru 19 mai 2000. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficiente. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Reclamantul susține că executarea ordinii unui magistrat trebuie să fie considerată parte a procesului judiciar. În caz contrar, garanțiile prevăzute la art. 6 din Convenție ar fi iluzorie. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a zece ani constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului