GUGLIELMI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 32659/96 de Annalisa GUGLIELMI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 iunie 1996 și înregistrată la 20 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1964 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către Riccardo Andriani, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.S.A. într-o scrisoare înregistrată din 2 februarie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 22 noiembrie 1983, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 13 februarie 1984, care a fost făcută executabilă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 13 februarie 1985. La o dată neidentificată, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La o dată neidentificată, ea a notificat chiriașul care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1986. Între 18 aprilie 1986 și 2 decembrie 1998, judecătorul a făcut 68 de încercări de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1986, 28 mai 1986, 2 iulie 1986, 18 septembrie 1986, 10 octombrie 1986, 13 noiembrie 1986, 14 aprilie 1987, 19 mai 1987, 22 iunie 1987, 22 septembrie 1987, 26 octombrie 1987, 30 noiembrie 1987, 29 ianuarie 1988, 3 martie 1988, 19 octombrie 1988, 31 Ianuarie 1989, 19 mai 1989, 22 iunie 1989, 27 iulie 1989, 25 octombrie 1989, 6 decembrie 1989, 2 februarie 1990, 14 martie 1990, 3 mai 1990, 7 iunie 1990, 13 iulie 1990, 9 octombrie 1990, 14 noiembrie 1990, 23 ianuarie 1991, 5 martie 1991, 24 aprilie 1991, 5 iunie 1991, 5 iulie 1991, 5 septembrie 1991, 16 octombrie 1991, 5 noiembrie 1991, 21 noiembrie 1991, 15 Ianuarie 1992, 18 februarie 1992, 9 iunie 1992, 8 octombrie 1992, 10 februarie 1993, 14 iulie 1993, 12 octombrie 1993, 18 noiembrie 1993, 11 februarie 1994, 17 martie 1994, 26 aprilie 1994, 21 iunie 1994, 22 iulie 1994, 18 octombrie 1994, 6 decembrie 1994, 8 martie 1995, 6 iunie 1995, 4 septembrie 1995, 6 decembrie 1995, 6 martie 1996, 6 iunie 1996, 4 septembrie 1996, 5 Decembrie 1996, 6 martie 1997, 5 iunie 1997, 2 septembrie 1997, 3 decembrie 1997, 3 martie 1998, 2 iunie 1998, 2 septembrie 1998 și 2 decembrie 1998. Între timp, la 7 februarie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta ca cazare pentru ea. Fiecare încercare de a recupera posesia apartamentului a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La începutul anului 2000, chiriașul a murit și la 4 februarie 2000 reclamantul a reușit apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDH-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că a fost hotărâtă de către Prefect în conformitate cu legislația. Prin urmare, procedurile în instanțele administrative nu ar fi fost eficace. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul ei în timpul cincisprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea de 15 ani în executarea ordinului de posesie încălcă dreptul ei la o instanță. Ea subliniază că ea poate revoca apartamentul numai după moartea chiriașului. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32659/96

by Annalisa GUGLIELMI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 June 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 4 June 1996 and registered on 20 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1964 and living in Rome.

She is represented before the Court by Riccardo Andriani, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to M.S.A.

In a registered letter of 2 February 1983, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 22 November 1983, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 13 February 1984, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 13 February 1985.

On an unidentified date, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On an unidentified date, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 April 1986.

Between 18 April 1986 and 2 December 1998, the bailiff made 68 attempts to recover possession, on 18 April 1986, 28 May 1986, 2 July 1986, 18 September 1986, 10 October 1986, 13 November 1986, 14 April 1987, 19 May 1987, 22 June 1987, 22 September 1987, 26

October 1987, 30 November 1987, 29 January 1988, 3 March 1988, 19 October 1988, 31

January 1989, 19 May 1989, 22 June 1989, 27 July 1989, 25 October 1989, 6 December 1989, 2 February 1990, 14 March 1990, 3 May 1990, 7 June 1990, 13 July 1990, 9 October 1990, 14 November 1990, 23 January 1991, 5 March 1991, 24 April 1991, 5 June 1991, 5

July 1991, 5 September 1991, 16 October 1991, 5 November 1991, 21 November 1991, 15

January 1992, 18 February 1992, 9 June 1992, 8 October 1992, 10 February 1993, 14 July 1993, 12

October 1993, 18 November 1993, 11 February 1994, 17 March 1994, 26 April 1994, 21

June 1994, 22 July 1994, 18 October 1994, 6 December 1994, 8 March 1995, 6 June 1995, 4 September 1995, 6 December 1995, 6 March 1996, 6 June 1996, 4 September 1996, 5

December 1996, 6 March 1997, 5 June 1997, 2 September 1997, 3 December 1997, 3

March 1998, 2 June 1998, 2 September 1998 and 2 December 1998.

In the meantime, on 7 February 1996, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

Each attempt to recover possession of the apartment proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

At the beginning of 2000, the tenant died and on 4 February 2000 the applicant repossessed the apartment.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDH-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article

6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that she has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the staggering of eviction was decided by the Prefect in compliance with the legislation. Therefore, proceedings in the administrative courts would not have been effective.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during fifteen years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article

1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the delay of fifteen years in the enforcement of the order for possession violates her right to a court. She stresses that she could repossess the apartment only after the death of the tenant.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President