GUGLIELMI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
GUGLIELMI v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 32659/96 de Annalisa GUGLIELMI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 iunie 1996 și înregistrată la 20 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1964 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către Riccardo Andriani, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.S.A. într-o scrisoare înregistrată din 2 februarie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 22 noiembrie 1983, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 13 februarie 1984, care a fost făcută executabilă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 13 februarie 1985. La o dată neidentificată, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. La o dată neidentificată, ea a notificat chiriașul care i-a informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1986. Între 18 aprilie 1986 și 2 decembrie 1998, judecătorul a făcut 68 de încercări de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1986, 28 mai 1986, 2 iulie 1986, 18 septembrie 1986, 10 octombrie 1986, 13 noiembrie 1986, 14 aprilie 1987, 19 mai 1987, 22 iunie 1987, 22 septembrie 1987, 26 octombrie 1987, 30 noiembrie 1987, 29 ianuarie 1988, 3 martie 1988, 19 octombrie 1988, 31 Ianuarie 1989, 19 mai 1989, 22 iunie 1989, 27 iulie 1989, 25 octombrie 1989, 6 decembrie 1989, 2 februarie 1990, 14 martie 1990, 3 mai 1990, 7 iunie 1990, 13 iulie 1990, 9 octombrie 1990, 14 noiembrie 1990, 23 ianuarie 1991, 5 martie 1991, 24 aprilie 1991, 5 iunie 1991, 5 iulie 1991, 5 septembrie 1991, 16 octombrie 1991, 5 noiembrie 1991, 21 noiembrie 1991, 15 Ianuarie 1992, 18 februarie 1992, 9 iunie 1992, 8 octombrie 1992, 10 februarie 1993, 14 iulie 1993, 12 octombrie 1993, 18 noiembrie 1993, 11 februarie 1994, 17 martie 1994, 26 aprilie 1994, 21 iunie 1994, 22 iulie 1994, 18 octombrie 1994, 6 decembrie 1994, 8 martie 1995, 6 iunie 1995, 4 septembrie 1995, 6 decembrie 1995, 6 martie 1996, 6 iunie 1996, 4 septembrie 1996, 5 Decembrie 1996, 6 martie 1997, 5 iunie 1997, 2 septembrie 1997, 3 decembrie 1997, 3 martie 1998, 2 iunie 1998, 2 septembrie 1998 și 2 decembrie 1998. Între timp, la 7 februarie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta ca cazare pentru ea. Fiecare încercare de a recupera posesia apartamentului a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La începutul anului 2000, chiriașul a murit și la 4 februarie 2000 reclamantul a reușit apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDH-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că a fost hotărâtă de către Prefect în conformitate cu legislația. Prin urmare, procedurile în instanțele administrative nu ar fi fost eficace. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul ei în timpul cincisprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea de 15 ani în executarea ordinului de posesie încălcă dreptul ei la o instanță. Ea subliniază că ea poate revoca apartamentul numai după moartea chiriașului. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului