THIEGHI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33253/96 de Guglielmina THIEGHI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 iunie 1996 și înregistrată la 30 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1917 și locuiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna Ida Bassano, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat lui G.D. Închirierea trebuia să expire la 29 iunie 1987. Într-o scrisoare a servit locatarului la 3 februarie 1987, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 23 februarie 1987, care a fost făcută executivă la 6 martie 1987, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 iunie 1988. La 13 februarie 1990, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 15 martie 1990, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 30 martie 1990. Între 30 martie 1990 și 18 aprilie 1997, judecătorul a făcut 23 încercări de recuperare a posesiei, la 30 martie 1990, 7 iunie 1990, 25 octombrie 1990, 9 aprilie 1991, 8 octombrie 1991, 18 februarie 1992, 19 mai 1992, 24 septembrie 1992, 11 decembrie 1992, 11 martie 1993, 8 Iunie 1993, 30 noiembrie 1993, 28 iulie 1994, 26 ianuarie 1995, 11 aprilie 1995, 22 iunie 1995, 19 octombrie 1995, 30 ianuarie 1996, 16 aprilie 1996, 12 iulie 1996, 23 septembrie 1996, 21 ianuarie 1997 și 18 aprilie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 11 iunie 1997, reclamantul a întrerupt procedura de expulzare și a acceptat propunerea chiriașului de a stipula un nou leasing. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că, având în vedere imposibilitatea de a obține asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie, ea a fost obligată să intre într-o nouă închiriere cu același chiriaș pentru a obține cel puțin o chirie mai mare. Prin urmare, este victimă de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că imposibilitatea de aplicare a ordinului de posesie a Magistratului Milan constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33253/96

by Guglielmina THIEGHI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

B. Conforti,

Mr

G. Bonello,

Mrs

V. Strážnická,

Mr

M. Fischbach,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 26 June 1996 and registered on 30 September 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1917 and living in Milan.

She is represented before the Court by Mrs Ida Bassano, a lawyer practising in Milan.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to G.D. The lease was due to expire on 29 June 1987.

In a writ served on the tenant on 3 February 1987, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 23 February 1987, which was made enforceable on 6 March 1987, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 29 June 1988.

On 13 February 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 15 March 1990, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 March 1990.

Between 30 March 1990 and 18 April 1997, the bailiff made 23 attempts to recover possession, on 30 March 1990, 7 June 1990, 25 October 1990, 9 April 1991, 8 October 1991, 18 February 1992, 19 May 1992, 24 September 1992, 11 December 1992, 11 March 1993, 8

June 1993, 30 November 1993, 28 July 1994, 26 January 1995, 11 April 1995, 22 June 1995, 19 October 1995, 30 January 1996, 16 April 1996, 12 July 1996, 23 September 1996, 21

January 1997 and 18 April 1997.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 11 June 1997, the applicant discontinued the eviction proceedings and accepted the tenant’s proposal to stipulate a new lease.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that, given the impossibility to obtain the assistance of the police in enforcing the order for possession, she was obliged to enter a new lease with the same tenant in order to obtain at least a higher rent. Therefore she is a victim of a violation of Article 1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the impossibility during ten years to enforce the order for possession of the Milan Magistrate constitutes a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President