TIBERIO v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 38656/97 de Fiorella TIBERIO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážnická Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 octombrie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 noiembrie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna C. Calamandrei și dna Sialino, doi avocați care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: dna M.M. a fost proprietara unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat pe P.D.V. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 8 aprilie 1987, a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 30 aprilie 1987, care a fost făcută executivă la 20 mai 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 octombrie 1988. La 7 iunie 1989, dna M.M. a notificat chiriașul care l-a solicitat să părăsească sediul. La 22 iunie 1989, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 5 septembrie 1989. Autoritatea a fost amânată până la 11 mai 1990. Între 11 mai 1990 și 31 octombrie 1991, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii. La 11 noiembrie 1991, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 28 decembrie 1991, ea a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru ea. Între 30 aprilie 1992 și 16 septembrie 1997, judecătorul a făcut 12 încercări de recuperare a posesiei. La 4 decembrie 1997, reclamantul a retras sediul cu ajutorul poliției. COMPLAINTS Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 38656/97

by Fiorella TIBERIO

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

May 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 3 October 1997 and registered on 19

November 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1956 and living in Florence. She is represented before the Court by Mrs C. Calamandrei and Mrs

E.

Sialino, two lawyers practising in Florence.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows:

Mrs M.M. was the owner of an apartment in Florence, which she had let to P.D.V.

In a writ served on the tenant on 8 April 1987, she communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 30 April 1987, which was made enforceable on 20 May 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 October 1988.

On 7 June 1989, Mrs M.M. served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 22 June 1989, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 September 1989. The enforcement was postponed to 11 May 1990.

Between 11 May 1990 and 31 October 1991, the bailiff made 4 attempts to recover possession.

On 11 November 1991, the applicant became the owner of the apartment.

On 28 December 1991, she made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

Between 30 April 1992 and 16 September 1997, the bailiff made 12

attempts to recover possession.

On 4 December 1997, the applicant repossessed the premises with the assistance of the police.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government

argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President