CELONA v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr.32541/96 de Pietro CELONA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 ca Camera compusă de președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 6 mai 1996 de la Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 6 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1946 și locuiește în Florența. El este reprezentat în fața Curții de către dl A. Arcangeli, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: G.L. și S.L. au fost proprietarii unui apartament din Florența, pe care le-au lăsat C.R. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 18 septembrie 1984, ei au comunicat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 3 decembrie 1984, care a fost făcută executivă la 5 iulie 1986, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 15 ianuarie 1988. La 14 decembrie 1988, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 10 mai 1990, reclamantul a notificat locatarului care o cere să-și abandoneze sediul. La 29 ianuarie 1991, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 1 iulie 1991. La o dată neespecificată, reclamantul a făcut o declarație statutară că a solicitat urgent ca locație pentru el însuși. Între 1 iulie 1991 și 5 februarie 1999, judecătorul a încercat 19 încercări de recuperare a posesiunii, la 1 iulie 1991, 10 decembrie 1991, 22 septembrie 1992, 21 iunie 1993, 11 aprilie 1994, 29 septembrie 1994, 13 ianuarie 1995, 30 iunie 1995, 12 ianuarie 1996, 16 septembrie 1996, 17 decembrie 1996, 23 mai 1997, 12 iunie 1997, 18 septembrie 1997, 28 octombrie 1997, 31 Martie 1998, 30 iunie 1998, 5 octombrie 1998 si 5 februarie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuata, deoarece reclamantul nu a fost acordata asistenta politiei pentru executarea ordinului de posesie. La 30 mai 1999, locatarul a eliminat sediul.Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în cursul a 12 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. El susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că a făcut o declarație legală că a cerut urgent locurile ca cazare pentru el însuși, el a putut revoca apartamentul numai 12 ani după data stabilită de magistrat. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no.32541/96

by Pietro CELONA

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 6 May 1996 and registered on 6 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1946 and living in Florence. He is represented before the Court by Mr A. Arcangeli, a lawyer practising in Florence.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

G.L. and S.L. were the owners of an apartment in Florence, which they had let to C.R.

In a writ served on the tenant on 18 September 1984, they communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 3 December 1984, which was made enforceable on 5

July 1986, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 15 January 1988.

On 14 December 1988, the applicant became the owner of the apartment.

On 10 May 1990, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 29 January 1991, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 1 July 1991.

On an unspecified date, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

Between 1 July 1991 and 5 February 1999, the bailiff made 19 attempts to recover possession, on 1 July 1991, 10 December 1991, 22 September 1992, 21 June 1993, 11 April 1994, 29 September 1994, 13 January 1995, 30 June 1995, 12 January 1996, 16 September 1996, 17 December 1996, 23

May 1997, 12 June 1997, 18 September 1997, 28 October 1997, 31

March 1998, 30 June 1998, 5 October 1998 and 5 February 1999.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 30 May 1999, the tenant vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The applicant argues that the impossibility to repossess his apartment during 12 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of his right under Article 1 of Protocol No. 1. He argues that in the Italian legal system tenants are overprotected. Despite the fact that he had made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself, he could repossess the apartment only 12 years after the date set by the magistrate.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President