PARIS v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
PARIS v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33602/96 de Ferdinando PARIS împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 31 ianuarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 30 octombrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1923 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl Carlo Marzioni, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat C.M. într-o scrisoare servită de locatar la 10 februarie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie leasingul expirat la 31 decembrie 1987 și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 12 martie 1987, care a fost făcută executivă la 19 iunie 1987, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 27 noiembrie 1989, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 22 decembrie 1989, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 23 februarie 1990. La 16 februarie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa. Între 23 februarie 1990 și 28 ianuarie 1991, judecătorul a făcut 7 încercări de recuperare a posesiunii, la 23 februarie 1990, 4 aprilie 1990, 15 mai 1990, 19 iulie 1990, 4 octombrie 1990, 22 noiembrie 1990 și 28 ianuarie 1991. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie Între 1 martie 1991 și 1 septembrie 1995, judecătorul a făcut 22 încercări de recuperare a posesiunii, la 1 martie 1991, 19 aprilie 1991, 29 mai 1991, 28 noiembrie 1991, 28 ianuarie 1992, 5 martie 1992, 17 aprilie 1992, 26 mai 1992, 15 iulie 1992, 16 septembrie 1992, 28 octombrie 1992, 10 decembrie 1992, 29 ianuarie 1993, 2 Martie 1993, 8 aprilie 1993, 6 iulie 1993, 7 septembrie 1993, 9 decembrie 1993, 8 martie 1994, 1 septembrie 1994, 1 martie 1995, 1 septembrie 1995 si 1 septembrie 1995. Fiecare încercare a dovedit a fi eșuata, deoarece reclamantul nu a fost acordata asistenta politiei pentru executarea ordinii de posesie. Într-o zi nespecificata din februarie 1996, locatarul a evacuat spontan premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul conteste argumentele guvernului, susținând că deciziile comitetului prefectoral au fost complet arbitrare și, prin urmare, foarte dificil de contestat în fața jurisdicției administrative. El susține, de asemenea, că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că art. 6 din Convenție se aplică în faza administrativă a executării ordinului de posesie, deoarece această fază nu poate fi separată de restul procedurii. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a executa marele număr de ordine de posesie emise de magistrați este cauzată de incapacitatea autorităților publice de a găsi o soluție valabil la problema locuințelor. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că imposibilitatea prelungită de a aplica ordinul de posesie a Magistratului de la Roma, datorită intervenției active a autorităților publice în suspendarea și îngrozirea expulzării, constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului