PARIS v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33602/96 de Ferdinando PARIS împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 31 ianuarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 30 octombrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1923 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl Carlo Marzioni, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat C.M. într-o scrisoare servită de locatar la 10 februarie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie leasingul expirat la 31 decembrie 1987 și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 12 martie 1987, care a fost făcută executivă la 19 iunie 1987, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 27 noiembrie 1989, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 22 decembrie 1989, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 23 februarie 1990. La 16 februarie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa. Între 23 februarie 1990 și 28 ianuarie 1991, judecătorul a făcut 7 încercări de recuperare a posesiunii, la 23 februarie 1990, 4 aprilie 1990, 15 mai 1990, 19 iulie 1990, 4 octombrie 1990, 22 noiembrie 1990 și 28 ianuarie 1991. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie Între 1 martie 1991 și 1 septembrie 1995, judecătorul a făcut 22 încercări de recuperare a posesiunii, la 1 martie 1991, 19 aprilie 1991, 29 mai 1991, 28 noiembrie 1991, 28 ianuarie 1992, 5 martie 1992, 17 aprilie 1992, 26 mai 1992, 15 iulie 1992, 16 septembrie 1992, 28 octombrie 1992, 10 decembrie 1992, 29 ianuarie 1993, 2 Martie 1993, 8 aprilie 1993, 6 iulie 1993, 7 septembrie 1993, 9 decembrie 1993, 8 martie 1994, 1 septembrie 1994, 1 martie 1995, 1 septembrie 1995 si 1 septembrie 1995. Fiecare încercare a dovedit a fi eșuata, deoarece reclamantul nu a fost acordata asistenta politiei pentru executarea ordinii de posesie. Într-o zi nespecificata din februarie 1996, locatarul a evacuat spontan premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul conteste argumentele guvernului, susținând că deciziile comitetului prefectoral au fost complet arbitrare și, prin urmare, foarte dificil de contestat în fața jurisdicției administrative. El susține, de asemenea, că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că art. 6 din Convenție se aplică în faza administrativă a executării ordinului de posesie, deoarece această fază nu poate fi separată de restul procedurii. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a executa marele număr de ordine de posesie emise de magistrați este cauzată de incapacitatea autorităților publice de a găsi o soluție valabil la problema locuințelor. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că imposibilitatea prelungită de a aplica ordinul de posesie a Magistratului de la Roma, datorită intervenției active a autorităților publice în suspendarea și îngrozirea expulzării, constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33602/96

by Ferdinando PARIS

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

B. Conforti,

Mr

G. Bonello,

Mrs

V. Strážnická,

Mr

M. Fischbach,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 31 January 1996 and registered on 30 October 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1923 and living in Rome.

He is represented before the Court by Mr Carlo Marzioni, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to C.M.

In a writ served on the tenant on 10 February 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease expiring on 31 December 1987 and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 12 March 1987, which was made enforceable on 19 June 1987, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 December 1988.

On 27 November 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 22 December 1989, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 February 1990.

On 16 February 1991, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his daughter.

Between 23 February 1990 and 28 January 1991, the bailiff made 7 attempts to recover possession, on 23 February 1990, 4 April 1990, 15 May 1990, 19 July 1990, 4

October 1990, 22 November 1990 and 28 January 1991.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession

Between 1 March 1991 and 1 September 1995, the bailiff made 22 attempts to recover possession, on 1 March 1991, 19 April 1991, 29 May 1991, 28 November 1991, 28 January 1992, 5 March 1992, 17 April 1992, 26 May 1992, 15

July 1992, 16 September 1992, 28

October 1992, 10 December 1992, 29 January 1993, 2

March 1993, 8 April 1993, 6 July 1993, 7 September 1993, 9 December 1993, 8 March 1994, 1 September 1994, 1 March 1995 and 1 September 1995.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On an unspecified day of February 1996, the tenant spontaneously vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of his right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. He argues that the prefectoral committee’s decisions were completely arbitrary and consequently very difficult to contest before the administrative jurisdiction. He further argues that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The applicant contests the Government’s arguments. He argues that Article 6 of the Convention applies to the administrative phase of the enforcement of the order for possession, since this phase cannot be separated from the rest of the proceedings.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the impossibility to enforce the great number of orders for possession issued by the magistrates is due to the incapacity of the public authorities to find a valid solution to the housing problem.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The applicant argues that the prolonged impossibility to enforce the order for possession of the Rome Magistrate, due to the active intervention of public authorities in suspending and staggering the eviction, constitutes a violation of Article 6 § 1 of the Convention.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President