CtEDO 17.05.2001 Auto

M.C. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
17.05.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
M.C. v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32391/96 de către M.C. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 17 mai 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Stráznická Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 24 mai 1996 și înregistrată la 24 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1913 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna L. Frascà, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul trei apartamente din Florența, pe care le-a lăsat P.U., C.G. și G.G. Procedura împotriva P.U. Într-o scrisoare servită pe chiriașul din 20 martie 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și a convocat-o să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 11 aprilie 1990, care a fost făcută executivă la 29 mai 1990, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 31 decembrie 1992. La 3 decembrie 1992, reclamantul a comunicat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 12 ianuarie 1993, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 19 februarie 1993. Între 19 februarie 1993 și 23 februarie 1996, judecătorul a făcut 5 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată în 1996, reclamantul a vândut apartamentul. Procedura împotriva C.G. Într-o scrisoare a servit locatarului la 17 februarie 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și a convocat-o să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 7 martie 1990, care a fost pusă în aplicare la 23 martie 1990. Martie 1990, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de demisie și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 octombrie 1991. La 12 octombrie 1991, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului care o cere să abandoneze sediul. La 21 noiembrie 1991, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 ianuarie 1992. Între 15 ianuarie 1992 și 28 mai 1996, judecătorul a făcut 7 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată în 1996, reclamantul a vândut apartamentul. Procedura împotriva G.G. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 17 februarie 1990, reclamantul a informat chiriașul intenției ei de a încheia închiriere și a convocat-o să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 8 martie 1990, care a fost făcută executivă la 27 aprilie 1990, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1993. La 3 decembrie 1992, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 12 ianuarie 1993, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 19 februarie 1993. Între 19 februarie 1993 și 16 ianuarie 1996, judecătorul a făcut 4 Fiecare încercare de recuperare a posesiei s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La o dată neespecificată în 1996, reclamantul a vândut apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentelor sale. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului ei de acces la o instanță. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinului emis de magistratul Florenței a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă