GUGLIELMI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
GUGLIELMI v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 31480/96 de Annalisa GUGLIELMI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 aprilie 1996 și înregistrată la 14 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1964 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl R. Andriani, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: La 3 iunie 1982, reclamantul a devenit proprietarul unui apartament din Roma, care a fost lăsat H.F.F. într-o scrisoare înregistrată din 2 februarie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere și i-a cerut să abandoneze sediul. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 noiembrie 1983, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 6 decembrie 1983, care a fost făcută executivă la 6 decembrie 1983, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1984. La o dată neespecificată, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La o dată neespecificată, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1986. Între 18 aprilie 1986 și 15 decembrie 1989, judecătorul a făcut 23 încercările de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1986, 28 mai 1986, 2 iulie 1986, 18 septembrie 1986, 10 octombrie 1986, 13 noiembrie 1986, 14 noiembrie 1987, 19 mai 1987, 22 iunie 1987, 22 septembrie 1987, 26 octombrie 1987, 22 septembrie 1987, 26 octombrie 1987, 30 noiembrie 1987, 29 ianuarie 1988, 3 martie 1988, 21 octombrie 1988, 8 februarie 1989, 26 mai 1989, 30 iunie 1989, 22 septembrie 1989, 7 noiembrie 1989 și 15 Decembrie 1989. La 29 ianuarie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta cazare pentru ea. Între 16 februarie 1990 și 4 septembrie 1995, judecătorul a făcut 33 de încercări de recuperare a posesiunii, la 16 februarie 1990, 23 martie 1990, 18 Avril 1990, 23 mai 1990, 30 iunie 1990, 5 septembrie 1990, 18 octombrie 1990, 10 ianuarie 1991, 22 februarie 1991, 27 martie 1991, 10 mai 1991, 14 iunie 1991, 18 iulie 1991, 5 septembrie 1991, 16 octombrie 1991, 25 noiembrie 1991, 15 ianuarie 1992, 18 februarie 1992, 9 iunie 1992, 8 octombrie 1992, 10 noiembrie 1992, 9 martie 1993, 14 iulie 1993, 12 Octombrie 1993, 18 noiembrie 1993, 11 februarie 1994, 17 martie 1994, 21 iunie 1994, 18 octombrie 1994, 6 decembrie 1994, 8 martie 1995, 6 iunie 1995 și 4 septembrie 1995. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 17 octombrie 1995, locatarul a evacuat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită a acesteia - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și la negarea dreptului ei de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 10 ani de la eliberarea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ea susține că în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ciuda faptului că ea a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent locurile ca cazare pentru ea, ea ar putea revoca apartamentul numai 11 ani după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinului emis de magistratul de la Roma a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului