GUGLIELMI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 31480/96 de Annalisa GUGLIELMI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 aprilie 1996 și înregistrată la 14 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1964 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl R. Andriani, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: La 3 iunie 1982, reclamantul a devenit proprietarul unui apartament din Roma, care a fost lăsat H.F.F. într-o scrisoare înregistrată din 2 februarie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere și i-a cerut să abandoneze sediul. Într-o scrisoare a servit locatarului la 2 noiembrie 1983, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 6 decembrie 1983, care a fost făcută executivă la 6 decembrie 1983, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1984. La o dată neespecificată, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La o dată neespecificată, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1986. Între 18 aprilie 1986 și 15 decembrie 1989, judecătorul a făcut 23 încercările de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1986, 28 mai 1986, 2 iulie 1986, 18 septembrie 1986, 10 octombrie 1986, 13 noiembrie 1986, 14 noiembrie 1987, 19 mai 1987, 22 iunie 1987, 22 septembrie 1987, 26 octombrie 1987, 22 septembrie 1987, 26 octombrie 1987, 30 noiembrie 1987, 29 ianuarie 1988, 3 martie 1988, 21 octombrie 1988, 8 februarie 1989, 26 mai 1989, 30 iunie 1989, 22 septembrie 1989, 7 noiembrie 1989 și 15 Decembrie 1989. La 29 ianuarie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta cazare pentru ea. Între 16 februarie 1990 și 4 septembrie 1995, judecătorul a făcut 33 de încercări de recuperare a posesiunii, la 16 februarie 1990, 23 martie 1990, 18 Avril 1990, 23 mai 1990, 30 iunie 1990, 5 septembrie 1990, 18 octombrie 1990, 10 ianuarie 1991, 22 februarie 1991, 27 martie 1991, 10 mai 1991, 14 iunie 1991, 18 iulie 1991, 5 septembrie 1991, 16 octombrie 1991, 25 noiembrie 1991, 15 ianuarie 1992, 18 februarie 1992, 9 iunie 1992, 8 octombrie 1992, 10 noiembrie 1992, 9 martie 1993, 14 iulie 1993, 12 Octombrie 1993, 18 noiembrie 1993, 11 februarie 1994, 17 martie 1994, 21 iunie 1994, 18 octombrie 1994, 6 decembrie 1994, 8 martie 1995, 6 iunie 1995 și 4 septembrie 1995. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 17 octombrie 1995, locatarul a evacuat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită a acesteia - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și la negarea dreptului ei de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul pe parcursul a 10 ani de la eliberarea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ea susține că în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ciuda faptului că ea a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent locurile ca cazare pentru ea, ea ar putea revoca apartamentul numai 11 ani după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinului emis de magistratul de la Roma a dus la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31480/96

by Annalisa GUGLIELMI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

March 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 16 April 1996 and registered on 14 May 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is a Italian national, born in 1964 and living in Rome. She is represented before the Court by Mr R. Andriani, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

On 3 June 1982, the applicant became the owner of an apartment in Rome, which had been let to H.F.F.

In a registered letter of 2 February 1983, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease and asked him to vacate the premises.

In a writ served on the tenant on 2 November 1983, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 6 December 1983, which was made enforceable on 6

December 1983, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1984.

On an unspecified date, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On an unspecified date, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 April 1986.

Between 18 April 1986 and 15 December 1989, the bailiff made 23

attempts to recover possession, on 18 April 1986, 28 May 1986, 2 July 1986, 18 September 1986, 10 October 1986, 13 November 1986, 14 April 1987, 19 May 1987, 22 June 1987, 22 September 1987, 26 October 1987, 22 September 1987, 26 October 1987, 30 November 1987, 29 January 1988, 3 March 1988, 21 October 1988, 8 February 1989, 26 May 1989, 30 June 1989, 22 September 1989, 7 November 1989 and 15

December 1989.

On 29 January 1990, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

Between 16 February 1990 and 4 September 1995, the bailiff made 33

attempts to recover possession, on 16 February 1990, 23 March 1990, 18

April 1990, 23 May 1990, 30 June 1990, 5 September 1990, 18 October 1990, 10 January 1991, 22 February 1991, 27 March 1991, 10 May 1991, 14 June 1991, 18 July 1991, 5 September 1991, 16 October 1991, 25

November 1991, 15 January 1992, 18 February 1992, 9 June 1992, 8

October 1992, 10 November 1992, 9 March 1993, 14 July 1993, 12

October 1993, 18 November 1993, 11 February 1994, 17 March 1994, 21 June 1994, 18 October 1994, 6 December 1994, 8 March 1995, 6 June 1995 and 4 September 1995.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 17 October 1995, the tenant vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability -

through lack of police assistance

- to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of her right of access to a court.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during 10 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. She argues that in the Italian legal system, tenants are overprotected. Despite the fact that she had made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself, she could repossess the apartment only 11 years after the date set by the magistrate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Rome Magistrate resulted in a denial of her right of access to a court. The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President