TENTORI MONTALTO v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32648/96 de Tullio TENTORI MONTALTO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl. E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 aprilie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl P. Tentori Montalto, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. A.K. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat S.C. într-o scrisoare înregistrată din 24 decembrie 1986, el a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 23 mai 1988, reclamantul a dobândit această utilizare ( usufrutto ) din apartament. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 21 iunie 1988, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul pentru a apărea înaintea magistratului de la Roma. Prin decizia din 5 decembrie 1988, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 5 decembrie 1989. La 31 ianuarie 1990, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 7 martie 1990, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 18 aprilie 1990. Între 18 aprilie 1990 și 1 februarie 1994, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1990, 7 iunie 1990, 20 Septembrie 1990, 7 noiembrie 1990, 12 decembrie 1990, 25 februarie 1991, 19 aprilie 1991, 24 mai 1991, 24 septembrie 1991, 25 octombrie 1991, 3 decembrie 1991, 30 aprilie 1992, 30 septembrie 1992, 10 noiembrie 1992, 3 februarie 1993, 27 iulie 1993, 22 septembrie 1993 și 1 februarie 1994. La 12 februarie 1994, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiul său. Între 30 iunie 1994 și 7 martie 1997, judecătorul a făcut 12 încercări de recuperare a posesiunii, la 30 iunie 1994, 19 octombrie 1994, 2 decembrie 1994, 10 martie 1995, 16 iunie 1995, 27 septembrie 1995, 12 decembrie 1995, 22 Februarie 1996, 16 mai 1996, 9 august 1996, 7 februarie 1997 și 7 martie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 9 mai 1997, reclamantul a retras sediul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărâre Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea sa prelungită - prin lipsa de asistență polițienă - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în cursul a 8 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. El susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că a făcut o declarație legală că a solicitat urgent locurile ca cazare pentru fiul său, el ar putea revoca apartamentul la numai 8 ani după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32648/96

by Tullio TENTORI MONTALTO

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 5 April 1996 and registered on 19 August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national living in Rome. He is represented before the Court by Mr P. Tentori Montalto, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

A.K. was the owner of an apartment in Rome, which he had let to S.C.

In a registered letter of 24 December 1986, he informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1987 and asked him to vacate the premises by that date.

On 23 May 1988, the applicant acquired the use (

usufrutto

) of the apartment.

In a writ served on the tenant on 21 June 1988, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 5 December 1988, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 5 December 1989.

On 31 January 1990, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 7 March 1990, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 April 1990.

Between 18 April 1990 and 1 February 1994, the bailiff made 18

attempts to recover possession, on 18 April 1990, 7 June 1990, 20

September 1990, 7 November 1990, 12 December 1990, 25 February 1991, 19 April 1991, 24 May 1991, 24 September 1991, 25 October 1991, 3

December 1991, 30 April 1992, 30 September 1992, 10 November 1992, 3 February 1993, 27 July 1993, 22 September 1993 and 1 February 1994.

On 12 February 1994, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his son.

Between 30 June 1994 and 7 March 1997, the bailiff made 12 attempts to recover possession, on 30 June 1994, 19 October 1994, 2 December 1994, 10 March 1995, 16 June 1995, 27 September 1995, 12 December 1995, 22

February 1996, 16 May 1996, 9 August 1996, 7 February 1997 and 7

March 1997.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 9 May 1997, the applicant repossessed the premises with the assistance of the police.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess his apartment during 8 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of his right under Article 1 of Protocol No. 1. He argues that in the Italian legal system tenants are overprotected. Despite the fact that he had made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his son, he could repossess the apartment only 8 years after the date set by the magistrate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President