CtEDO 22.03.2001 Auto

TENTORI MONTALTO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
TENTORI MONTALTO v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32648/96 de Tullio TENTORI MONTALTO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl. E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 aprilie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl P. Tentori Montalto, un avocat care practică în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. A.K. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat S.C. într-o scrisoare înregistrată din 24 decembrie 1986, el a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 23 mai 1988, reclamantul a dobândit această utilizare ( usufrutto ) din apartament. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 21 iunie 1988, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul pentru a apărea înaintea magistratului de la Roma. Prin decizia din 5 decembrie 1988, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 5 decembrie 1989. La 31 ianuarie 1990, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 7 martie 1990, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 18 aprilie 1990. Între 18 aprilie 1990 și 1 februarie 1994, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii, la 18 aprilie 1990, 7 iunie 1990, 20 Septembrie 1990, 7 noiembrie 1990, 12 decembrie 1990, 25 februarie 1991, 19 aprilie 1991, 24 mai 1991, 24 septembrie 1991, 25 octombrie 1991, 3 decembrie 1991, 30 aprilie 1992, 30 septembrie 1992, 10 noiembrie 1992, 3 februarie 1993, 27 iulie 1993, 22 septembrie 1993 și 1 februarie 1994. La 12 februarie 1994, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiul său. Între 30 iunie 1994 și 7 martie 1997, judecătorul a făcut 12 încercări de recuperare a posesiunii, la 30 iunie 1994, 19 octombrie 1994, 2 decembrie 1994, 10 martie 1995, 16 iunie 1995, 27 septembrie 1995, 12 decembrie 1995, 22 Februarie 1996, 16 mai 1996, 9 august 1996, 7 februarie 1997 și 7 martie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 9 mai 1997, reclamantul a retras sediul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărâre Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea sa prelungită - prin lipsa de asistență polițienă - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în cursul a 8 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. El susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că a făcut o declarație legală că a solicitat urgent locurile ca cazare pentru fiul său, el ar putea revoca apartamentul la numai 8 ani după data stabilită de magistrat. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă