Pavese împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32388/96 de Maria Civita PAVESE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători A. Kovler [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 27 mai 1995 și înregistrată la 23 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1919 și locuiește în Roma.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Luigi Sabatini, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat U.F. Într-o scrisoare înregistrată din 23 decembrie 1982, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 4 februarie 1983, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma.

Prin decizia din 8 martie 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1984. La 26 noiembrie 1984 și din nou la 12 aprilie 1985, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 28 iunie 1985, ea a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie ar fi executat de un judecător la 9 iulie 1985. Între 9 iulie 1985 și 10 mai 1994, judecătorul a făcut 39 încercări de recuperare a posesiunii, la 9 iulie 1985, 13 decembrie 1985, 27 ianuarie 1986, 28 februarie 1986, 8 aprilie 1986, 12 mai 1986, 19 iunie 1986, 28 iulie 1986, 7 octombrie 1986, 13 noiembrie 1986, 9 aprilie 1987, 29 mai 1987, 22 octombrie 1987, 21 decembrie 1987, 23 februarie 1988, 19 Octombrie 1988, 15 februarie 1989, 8 iunie 1989, 25 iulie 1989, 28 noiembrie 1989, 23 februarie 1990, 18 mai 1990, 7 septembrie 1990, 4 noiembrie 1990, 6 martie 1991, 23 aprilie 1991, 2 iulie 1991, 2 octombrie 1991, 11 octombrie 1991, 10 decembrie 1991, 26 februarie 1992, 24 aprilie 1992, 2 iulie 1992, 13 octombrie 1992, 19 ianuarie 1993, 27 aprilie 1993, 12 iulie 1993, 17 noiembrie 1993, 22 februarie 1994 și 10 mai 1994. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

La 10 noiembrie 1995, locatarul a evacuat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul ei în cursul a douăsprezece ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului ei în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public.

În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul de la Roma a încălcat dreptul ei în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32388/96 by Maria Civita PAVESE against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 June 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 27 May 1995 and registered on 23 July 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1919 and living in Rome.

She is represented before the Court by Mr Luigi Sabatini, a lawyer practising in Rome. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to U.F. In a registered letter of 23 December 1982, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1983 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 4 February 1983, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 8 March 1983, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1984. On 26 November 1984 and again on 12 April 1985, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 28 June 1985, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 July 1985. Between 9 July 1985 and 10 May 1994, the bailiff made 39 attempts to recover possession, on 9 July 1985, 13 December 1985, 27 January 1986, 28 February 1986, 8 April 1986, 12 May 1986, 19 June 1986, 28 July 1986, 7 October 1986, 13 November 1986, 9 April 1987, 29 May 1987, 22 October 1987, 21 December 1987, 23 February 1988, 19 October 1988, 15 February 1989, 8 June 1989, 25 July 1989, 28 November 1989, 23 February 1990, 18 May 1990, 7 September 1990, 4 November 1990, 6 March 1991, 23 April 1991, 2 July 1991, 11 October 1991, 10 December 1991, 26 February 1992, 24 April 1992, 2 July 1992, 13 October 1992, 19 January 1993, 27 April 1993, 12 July 1993, 17 November 1993, 22 February 1994 and 10 May 1994. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 10 November 1995, the tenant vacated the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. 2. The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that she has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during twelve years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Rome Magistrate has violated her right under article 6 § 1 of the Convention. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)