CtEDO 15.03.2001 Auto

BERTINI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
15.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BERTINI v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 32363/96 de Amina BERTINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl Grefier al Secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 26 februarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 22 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1906 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Francesco Leonardi, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.G. într-o scrisoare înregistrată din 28 iunie 1982, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1982 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 28 iunie 1982 a făcut un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 3 decembrie 1984, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. La 29 ianuarie 1985, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 29 ianuarie 1986. Această decizie a fost luată în aplicare la 29 ianuarie 1985. La 18 aprilie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 13 mai 1986 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 10 iulie 1986. Între 10 iulie 1986 și 2 octombrie 1997, judecătorul a făcut 42 de încercări de recuperare a posesiunii, la 10 iulie 1986, 30 septembrie 1986, 5 noiembrie 1986, 15 ianuarie 1987, 5 mai 1987, 2 iunie 1987, 15 iulie 1987, 25 Septembrie 1987, 30 octombrie 1987, 15 decembrie 1987, 10 februarie 1988, 4 octombrie 1988, 7 martie 1989, 7 iunie 1989, 5 octombrie 1989, 6 decembrie 1989, 28 martie 1990, 14 iunie 1990, 19 octombrie 1990, 28 noiembrie 1990, 8 martie 1991, 28 mai 1991, 20 iunie 1991, 4 octombrie 1991, 5 noiembrie 1991, 28 ianuarie 1992, 15 mai 1992, 9 iulie 1992, 29 octombrie 1992, 9 februarie 1993, 18 mai 1993, 30 septembrie 1993, 11 Februarie 1994, 27 mai 1994, 6 octombrie 1994, 18 noiembrie 1994, 28 iulie 1995, 28 februarie 1996, 28 martie 1996, 28 noiembrie 1996, 4 septembrie 1997 și 2 octombrie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile statutare care prevede suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 12 noiembrie 1997, locatarul a evacuat spontan apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. DREPTUL reclamantului se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 10 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea susține că, în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă