BERTINI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 32363/96 de Amina BERTINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 15 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl Grefier al Secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 26 februarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 22 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1906 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Francesco Leonardi, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.G. într-o scrisoare înregistrată din 28 iunie 1982, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1982 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 28 iunie 1982 a făcut un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 3 decembrie 1984, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. La 29 ianuarie 1985, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 29 ianuarie 1986. Această decizie a fost luată în aplicare la 29 ianuarie 1985. La 18 aprilie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 13 mai 1986 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 10 iulie 1986. Între 10 iulie 1986 și 2 octombrie 1997, judecătorul a făcut 42 de încercări de recuperare a posesiunii, la 10 iulie 1986, 30 septembrie 1986, 5 noiembrie 1986, 15 ianuarie 1987, 5 mai 1987, 2 iunie 1987, 15 iulie 1987, 25 Septembrie 1987, 30 octombrie 1987, 15 decembrie 1987, 10 februarie 1988, 4 octombrie 1988, 7 martie 1989, 7 iunie 1989, 5 octombrie 1989, 6 decembrie 1989, 28 martie 1990, 14 iunie 1990, 19 octombrie 1990, 28 noiembrie 1990, 8 martie 1991, 28 mai 1991, 20 iunie 1991, 4 octombrie 1991, 5 noiembrie 1991, 28 ianuarie 1992, 15 mai 1992, 9 iulie 1992, 29 octombrie 1992, 9 februarie 1993, 18 mai 1993, 30 septembrie 1993, 11 Februarie 1994, 27 mai 1994, 6 octombrie 1994, 18 noiembrie 1994, 28 iulie 1995, 28 februarie 1996, 28 martie 1996, 28 noiembrie 1996, 4 septembrie 1997 și 2 octombrie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile statutare care prevede suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 12 noiembrie 1997, locatarul a evacuat spontan apartamentul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. DREPTUL reclamantului se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială care refuză asistența poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 10 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Ea susține că, în sistemul juridic italian, chiriașii sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32363/96

by Amina BERTINI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 26 February 1996 and registered on 22

July 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1906 and living in Rome. She is represented before the Court by Mr Francesco Leonardi, a lawyer practising in Rome.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to L.G.

In a registered letter of 28 June 1982, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1982 and asked him to vacate the premises by that date.

On 28 June 1982 she served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

In a writ served on the tenant on 3 December 1984, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

On 29 January 1985, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 29 January 1986. That decision was made enforceable on 29 January 1985.

On 18 April 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 13 May 1986 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 10 July 1986.

Between 10 July 1986 and 2 October 1997 the bailiff made 42 attempts to recover possession, on 10 July 1986, 30 September 1986, 5 November 1986, 15 January 1987, 5 May 1987, 2 June 1987, 15 July 1987, 25

September 1987, 30 October 1987, 15 December 1987, 10 February 1988, 4 October 1988, 7 March 1989, 7 June 1989, 5 October 1989, 6

December 1989, 28 March 1990, 14 June 1990, 19 October 1990, 28

November 1990, 8 March 1991, 28

May 1991, 20 June 1991, 4 October 1991, 5 November 1991, 28 January 1992, 15 May 1992, 9 July 1992, 29

October 1992, 9 February 1993, 18 May 1993, 30 September 1993, 11

February 1994, 27 May 1994, 6 October 1994, 18 November 1994, 28

July 1995, 28

February 1996, 28 March 1996, 28 November 1996, 4

September 1997 and 2 October 1997.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 12 November 1997, the tenant spontaneously vacated the apartment.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability -

through lack of police assistance

- to recover possession of her apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that she has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and that, at any event, the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess her apartment during 10 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of her right under Article 1 of Protocol No. 1. She argues that in the Italian legal system tenants are overprotected.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President