Fleres împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 34454/97 de Fabrizia FLERES împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážnická Lorenzen doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 5 octombrie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 10 ianuarie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1959 și locuiește în Roma.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl M. Albanese Ginammi, un avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat G.S. Într-o scrisoare înregistrată din 2 noiembrie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 11 decembrie 1984, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma.

Prin decizia din 6 februarie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 10 ianuarie 1986. La 19 decembrie 1986, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 27 ianuarie 1987, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 13 martie 1987. Între 13 martie 1987 și 27 ianuarie 1989, judecătorul a făcut 12 încercări de recuperare a posesiunii. La 12 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru familia sa. Între 19 mai 1989 și 14 iulie 1999, judecătorul a făcut 63 de încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 25 februarie 2000, locatarul a eliminat sediul. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare.

Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de expatriare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 34454/97 by Fabrizia FLERES against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 May 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mrs V. Strážnická , Mr P. Lorenzen , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 5 October 1996 and registered on 10 January 1997, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1959 and living in Rome.

She is represented before the Court by Mr M. Albanese Ginammi, a lawyer practising in Rome. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to G.S. In a registered letter of 2 November 1983, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 11 December 1984, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 6 February 1985, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 10 January 1986. On 19 December 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 27 January 1987, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 13 March 1987. Between 13 March 1987 and 27 January 1989, the bailiff made 12 attempts to recover possession. On 12 May 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her family. Between 19 May 1989 and 14 July 1999, the bailiff made 63 attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 25 February 2000, the tenant vacated the premises. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about her prolonged inability to recover possession of her apartment.

2. The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property. The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President