- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 iulie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Tacchino și Scorza împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEI SECȚIUNI CAUZĂ DE TACCHINO și SCORZA v. ITALY (Documentul nr. 34714/97) HOTĂRÂREA (Resoluție plăcută) STRASBOURG 18 iulie 2002 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Tacchino și Scorza v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.
Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovlers judecătorii Dna Del Tufo , judecătorul ad hoc și dl E. Fribergh Grefierul Secțiunii care a deliberat în privat la 4 iulie 2002, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 34714/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului anterior 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți italieni, dl Eugenio Tacchino și dna Maria Rosa Scorza („reclamanții”), la 19 octombrie 1996. Reclamanții au fost reprezentați de dl O. Gentile, un avocat care practică în Roma.
Guvernul italian (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamanții se plângea de incapacitatea lor prelungită - prin lipsa de asistență poliție - de a recupera posesia apartamentului lor și de durata procedurii de evacuare. Cazul a fost transferat Curții la 1 noiembrie 1998 în temeiul articolului 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție. La 4 octombrie 2001, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1). La 29 aprilie 2002 și la 13 mai 2002, reclamanții și, respectiv, Agentul Guvernului au prezentat declarații formale care propun o soluționare prietenoasă a cazului.
FACTE doamna G.F. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.N. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 15 aprilie 1983, ea și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 12 mai 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 septembrie 1984. La cererea chiriașului, Magistratul de la Roma a amânat executarea ordinului de posesie până la 31 ianuarie 1985. 10. La 4 februarie 1986, dna G.F. a notificat chiriașul care o cere să părăsească sediul. La 27 februarie 1986, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 aprilie 1986. 11. Între 30 aprilie 1986 și 26 octombrie 1989, judecătorul a făcut șaisprezece încercări de recuperare a posesiunii.
12. La 15 noiembrie 1989, reclamanții au devenit proprietarii apartamentului. 13. După patru încercări nesfârșite de către judecător de a evacua chiriașul, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent locările ca cazare pentru fiica lor. 14. Între 14 noiembrie 1990 și 23 octombrie 1998, judecătorul a făcut treizeci și șase încercări de a recupera posesia. 15. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 16. La 26 noiembrie 1998, locatarul a evacuat sediul. HOTĂRÂREA 17. La 13 mai 2002, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei oferă o sumă totală de 6.500 (seize mii cinci sute de euro) dlui Eugenio Tacchino și dna Maria Rosa Scorza (3.250 euro fiecărui solicitant) în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în conformitate cu nr. 34714/97.
Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni începând cu notificarea hotărârii dictate de Curte în temeiul articolului 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz.
Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 18. La 29 aprilie 2002, Curtea a primit de la reprezentantul reclamanților următoarea declarație semnată de către reclamanți și de către reprezentantul reclamanților: „Not că Guvernul Italiei sunt dispuși să plătească o sumă totală de 6,500 (sex mii cinci sute) Euro (3,250 euro pentru fiecare solicitant) care acoperă prejudiciu material și moral și costuri pentru dl. Eugenio Tacchino și dna Maria Rosa Scorza, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 34714/97 în așteptare în fața Curții. Accept propunerea și renunță la orice alte afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele acestei cereri.
Declar că cazul este cu siguranță rezolvat. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamanții le-au ajuns. Mă angajam în continuare să nu solicit trimiterea cauzei către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 19. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție) și este convins că soluția se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție sau în protocolele sale (articolul amendă al Convenției și art. 3 din Regulamentul Curții). 20. În consecință, situația ar trebui eliminată din listă. a elimina cazul din listă; ia act de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere.
Faptul în limba engleză și notificat în scris la 18 iulie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Erik Fribergh Christos Rozakis
FIRST SECTION
CASE OF TACCHINO and SCORZA v. ITALY (Application no. 34714/97) JUDGMENT (Friendly settlement) STRASBOURG 18 July 2002 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Tacchino and Scorza v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , judges , Mrs M. Del Tufo , ad hoc judge and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 4 July 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 34714/97) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Italian nationals, Mr Eugenio Tacchino and Mrs Maria Rosa Scorza (“the applicants”), on 19 October 1996.
The applicants were represented by Mr O. Gentile, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-agent, Mr V. Esposito.
The applicants complained about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment and about the duration of the eviction proceedings.
The case was transferred to the Court on 1 November 1998 by virtue of Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention. On 4 October 2001, having obtained the parties' observations, the Court declared the application admissible.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.
On 29 April 2002 and on 13 May 2002 the applicants and the Agent of the Government respectively submitted formal declarations proposing a friendly settlement of the case. THE FACTS
Mrs G.F. was the owner of an apartment in Rome, which she had let to L.N.
In a writ served on the tenant on 15 April 1983, she communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.
By a decision of 12 May 1983, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 September 1984. Upon the tenant's request, the Rome Magistrate postponed the execution of the order for possession to 31 January 1985.
On 4 February 1986, Mrs G.F. served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 27 February 1986, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 April 1986.
Between 30 April 1986 and 26 October 1989, the bailiff made sixteen attempts to recover possession.
On 15 November 1989, the applicants became the owners of the apartment.
After four unsuccessful attempts by the bailiff to evict the tenant, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their daughter.
Between 14 November 1990 and 23 October 1998, the bailiff made thirty-six attempts to recover possession.
Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.
On 26 November 1998, the tenant vacated the premises. THE LAW
On 13 May 2002 the Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Italy offer to pay a sum totalling 6,500 (six thousand five hundred) Euros to Mr Eugenio Tacchino and Mrs Maria Rosa Scorza (3,250 Euros to each applicant) with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no. 34714/97. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable within three months starting from the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case. This declaration does not entail any acknowledgement by the Government of a violation of the European Convention on Human Rights in the present case. The Government further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 29 April 2002 the Court received from the applicants' representative the following declaration signed by the applicants and by the applicants' representative: “I note that the Government of Italy are prepared to pay a sum totalling 6,500 (six thousand five hundred) Euros (3,250 Euros to each applicant) covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs to Mr Eugenio Tacchino and Mrs Maria Rosa Scorza with a view to securing a friendly settlement of application no. 34714/97 pending before the Court. I accept the proposal and waive any further claims in respect of Italy relating to the facts of this application. I declare that the case is definitely settled. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicants have reached. I further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court's judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties' undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 18 July 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President