CARAMANTI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
CARAMANTI v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 37242/97 de Luciano CARAMANTI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážnická Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 30 aprilie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 4 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1932 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Caramanti, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat N.S. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 29 iulie 1986, reclamantul și-a comunicat intenția de a închiria închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Roma. Prin decizia din 30 ianuarie 1987, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 decembrie 1987. La 19 decembrie 1987, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 26 ianuarie 1988, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 25 februarie 1988. Între 25 februarie 1988 și 15 septembrie 1998, judecătorul a făcut 35 de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 4 decembrie 1998, locatarul a evacuat sediul. COMPLAINTS Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul contează argumentele guvernamentale susținând că Comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de expulzare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului