QUARTUCCI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
QUARTUCCI v. ITALY (CtEDO, 2001)
DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 4132/98 de Maria QUARTUCCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 septembrie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 martie 1998 și înregistrată la 15 mai 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1927 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl E. Valenti, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.B. Într-o scrisoare din 7 mai 1985, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 martie 1986. Ea i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă și a chemat-o să apară în fața magistratului de Roma. Prin decizia din 29 iunie 1985, care a fost pusă în aplicare la 31 iunie 1985. Martie 1986, Magistratul Romei a confirmat validitatea anunțului de demisie și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1986. La 11 ianuarie 1994, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 29 ianuarie 1994, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 4 martie 1994. Între 4 martie 1994 și 11 noiembrie 1997, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 27 aprilie 1998, locatarul a murit. La 9 iunie 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului