QUARTUCCI v. ITALY

DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 4132/98 de Maria QUARTUCCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 septembrie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 martie 1998 și înregistrată la 15 mai 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1927 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl E. Valenti, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în A.B. Într-o scrisoare din 7 mai 1985, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 martie 1986. Ea i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă și a chemat-o să apară în fața magistratului de Roma. Prin decizia din 29 iunie 1985, care a fost pusă în aplicare la 31 iunie 1985. Martie 1986, Magistratul Romei a confirmat validitatea anunțului de demisie și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1986. La 11 ianuarie 1994, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 29 ianuarie 1994, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 4 martie 1994. Între 4 martie 1994 și 11 noiembrie 1997, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 27 aprilie 1998, locatarul a murit. La 9 iunie 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 41232/98

by Maria QUARTUCCI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13

September 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 20 March 1998 and registered on 15 May 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1927 and living in Rome. She is represented before the Court by Mr E. Valenti, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to A.B.

In a writ of 7 May 1985, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 March 1986. She asked her to vacate the premises by that date and summoned her to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 29 June 1985, which was made enforceable on 31

March 1986, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1986.

On 11 January 1994, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 29 January 1994, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 4 March 1994.

Between 4 March 1994 and 11 November 1997, the bailiff made thirteen

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as, the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 27 April 1998, the tenant died.

On 9 June 1998, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President