O.B. împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 42444/98 de O.B. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 1 decembrie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 27 iulie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut la Florența și locuiește la Roma.

El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Chiocci și dna Flamminii Minuto, avocați care practică la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat să-l informeze A.R. Reclamantul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului de 14 ianuarie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Locatarul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 3 aprilie 1990, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Roma la 30 aprilie 1990. Prin decizia din 19 iulie 1990, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 noiembrie 1991. La 27 noiembrie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul.

La 15 ianuarie 1992, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 21 februarie 1992. La 12 noiembrie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el. Între 21 februarie 1992 și 11 ianuarie 2000, judecătorul a făcut cincizeci și trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. La sfârșitul ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată.

În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 42444/98 by O.B. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 October 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr L. Ferrari Bravo, Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 1 December 1997 and registered on 27 July 1998, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in Florence and living in Rome.

He is represented before the Court by Mr M. Chiocci and Mrs A. Flamminii Minuto, lawyers practising in Rome. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to A.R. The applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 14 January 1991 and asked him to vacate the premises by that date. The tenant told the applicant that he would not leave the premises. In a writ served on the tenant on 3 April 1990, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate on 30 April 1990. By a decision of 19 July 1990, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 November 1991. On 27 November 1991, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 15 January 1992, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 February 1992. On 12 November 1993, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself. Between 21 February 1992 and 11 January 2000, the bailiff made fifty-three attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. At the end of January 2000, the applicant recovered possession of the apartment. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction proceedings (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President