STOPPINI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
STOPPINI v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 39716/98 de Luciana STOPPINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 septembrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 iulie 1996 și înregistrată la 6 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1946 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna M. Falatti, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat L.M. într-o scrisoare servită locatarului la 5 noiembrie 1986, reclamantul a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Florenței. Prin decizia din 12 ianuarie 1987, care a fost exerciționată la 22 În ianuarie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 12 ianuarie 1988. La 11 aprilie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru ea. La 23 mai 1989, reclamantul a făcut anunț asupra chiriașului ce l-a solicitat să părăsească sediul. La 20 iunie 1989 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 iulie 1989. Între 13 iulie 1989 și 10 ianuarie 1996, judecătorul a făcut 19 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 9 februarie 1996, reclamantul a recuperat posesia apartamentului ei. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul contează argumentele guvernamentale susținând că Comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63. Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului