STOPPINI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINIBILITATEA cererii nr. 39716/98 de Luciana STOPPINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 13 septembrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 iulie 1996 și înregistrată la 6 februarie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1946 și locuiește în Florența. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna M. Falatti, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat L.M. într-o scrisoare servită locatarului la 5 noiembrie 1986, reclamantul a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Florenței. Prin decizia din 12 ianuarie 1987, care a fost exerciționată la 22 În ianuarie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 12 ianuarie 1988. La 11 aprilie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru ea. La 23 mai 1989, reclamantul a făcut anunț asupra chiriașului ce l-a solicitat să părăsească sediul. La 20 iunie 1989 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 iulie 1989. Între 13 iulie 1989 și 10 ianuarie 1996, judecătorul a făcut 19 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 9 februarie 1996, reclamantul a recuperat posesia apartamentului ei. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamantul contează argumentele guvernamentale susținând că Comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63. Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 39716/98

by Luciana STOPPINI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 13

September 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 2 July 1996 and registered on 6 February 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1946 and living in Florence. She is represented before the Court by Mrs M. Falatti, a lawyer practising in Florence.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Florence, which she had let to L.M.

In a writ served on the tenant on 5 November 1986, the applicant summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 12 January 1987, which was made enforceable on 22

January 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 12 January 1988.

On 11 April 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

On 23 May 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 20 June 1989 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 13 July 1989.

Between 13 July 1989 and 10 January 1996 the bailiff made 19 attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 9 February 1996 the applicant recovered possession of her apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The applicant contests the Government’s arguments arguing that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President