CtEDO 22.03.2001 Auto

BASTREGHI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BASTREGHI v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33966/96 de către Franco BASTEGHI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl Grefier al Secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 30 septembrie 1996 și înregistrată la 26 noiembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1922 și locuiește la Bruxelles. El este reprezentat în fața Curții de către dna M. Falatti, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat A.D.G. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 15 decembrie 1989, reclamantul a informat chiriașul despre intenția sa de a încheia închiriere și l-a convocat să apară înaintea magistratului Florenței. Prima audiere a avut loc la 14 ianuarie 1991. Reclamantul a solicitat un ordin provizoriu de posesie. Prin decizia din 10 februarie 1992, Magistratul Florenței a refuzat să pronunțe un ordin provizoriu. Prin decizia din 5 octombrie 1992, care a fost făcută executivă la 1 decembrie 1993, judecătorul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 octombrie 1993. La 10 decembrie 1993, reclamantul a făcut o notificare privind chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 11 ianuarie 1994, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 3 martie 1994. Între 3 martie 1994 și 8 aprilie 1998, judecătorul a făcut 9 încercări de recuperare a posesiunii, la 3 martie 1994, 11 octombrie 1994, 12 aprilie 1995, 25 octombrie 1995, 11 aprilie 1996, 23 octombrie 1996, 10 aprilie 1997, 23 octombrie 1997 și 8 aprilie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 15 octombrie 1998, chiriașul a anulat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a retracta apartamentul său în cursul a cinci ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. El susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinului emis de magistratul Florenței a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă