IMMOBILIARE SOLE s.r.l v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA DECIZIE A C. 32766/96 de către IMMOBILIARE SOLE s.r.l. împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 22 iunie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, secretar de secțiune având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 ianuarie 1996 și înregistrată la 23 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de societatea reclamantă, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este o societate italiană care are sediul său înregistrat la Milano.

Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Tomasoni, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: dna C. a fost proprietara unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat D.S. într-o scrisoare înregistrată din 20 ianuarie 1987, ea a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit moștenitorilor chiriașilor, care au murit între timp, la 25 februarie 1988, dna C. a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și i-a chemat să apară în fața judecătorului de la Milano.

Prin decizia din 24 martie 1988, care a fost făcută executivă la 29 martie 1988, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 24 martie 1989. La 25 iulie 1989, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 17 iulie 1990, reclamantul a notificat moștenitorii, acum chiriașii, care le impune să scape de apartament.

La 5 octombrie 1990, aceasta a furnizat o notificare cu privire la chiriași care le informa că ordinul de posesie ar fi executat de către un judecător la 15 octombrie 1990. Între 15 octombrie 1990 și 15 octombrie 1996, judecătorul a făcut 21 de încercări de recuperare a posesiunii, la 15 octombrie 1990, 18 decembrie 1990, 27 februarie 1991, 21 mai 1991, 20 septembrie 1991, 14 ianuarie 1992, 17 martie 1992, 12 februarie 1993, 22 aprilie 1993, 14 iulie 1993, 10 noiembrie 1993, 15 februarie 1994, 21 iunie 1994, 20 octombrie 1994, 14 februarie 1995, 17 mai 1995, 17 octombrie 1995, 19 ianuarie 1996, 18 aprilie 1996, 11 iulie 1996 și 15 octombrie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale privind scufundarea de expulzii, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie.

La începutul ianuarie 1997, reclamantul a reușit apartamentul în timp ce chiriașii au evacuat spontan sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în legătură cu durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a ridica, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul conteste argumentele guvernului, susținând că aceasta nu contestă deciziile Prefectului, ci că uimirea exploziei și-a încălcat dreptul în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§ 40-42).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Reclamantul susține că executarea unei proceduri civile face parte din procesul judiciar. Prin urmare, art. 6 se aplică procedurii de executare.

Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în cursul a opt ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea de șase ani în executarea ordinului emis de magistratul de la Milano este încălcarea articolului 6 din Convenție.

În plus, susține că a reușit apartamentul fără asistența poliției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare).

(Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32766/96 by IMMOBILIARE SOLE s.r.l. against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 June 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 17 January 1996 and registered on 23 August 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant company, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian company having its registered seat in Milan.

It is represented before the Court by Mr Tomasoni, a lawyer practising in Milan. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Mrs C. was the owner of an apartment in Milan, which she had let to D.S. In a registered letter of 20 January 1987, she informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1987 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the heirs of the tenant, who had died in the meantime, on 25 February 1988, Mrs C. reiterated her intention to terminate the lease and summoned them to appear before the Milan Magistrate. By a decision of 24 March 1988, which was made enforceable on 29 March 1988, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 24 March 1989. On 25 July 1989, the applicant became the owner of the apartment.

On 17 July 1990, the applicant served notice on the heirs, now tenants, requiring them to vacate the premises. On 5 October 1990, it served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15 October 1990. Between 15 October 1990 and 15 October 1996, the bailiff made 21 attempts to recover possession, on 15 October 1990, 18 December 1990, 27 February 1991, 21 May 1991, 20 September 1991, 14 January 1992, 17 March 1992, 12 February 1993, 22 April 1993, 14 July 1993, 10 November 1993, 15 February 1994, 21 June 1994, 20 October 1994, 14 February 1995, 17 May 1995, 17 October 1995, 19 January 1996, 18 April 1996, 11 July 1996 and 15 October 1996. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions on the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

At the beginning of January 1997, the applicant repossessed the apartment as the tenants had spontaneously vacated the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about its prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of its apartment. 2. The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that its inability to recover possession of its apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions.

No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies.

They submit that it has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The applicant contests the Government’s arguments. It argues that it does not contest the Prefect’s decisions, but that the staggering of evictions violated its right under Article 1 of Protocol No. 1. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding.

This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The applicant argues that the enforcement of a civil proceeding is a part of the judicial process. Therefore, Article 6 applies to the enforcement proceeding. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that the impossibility to repossess its apartment during eight years from the issue of the order for possession amounts to a violation of its right under Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the delay of six years in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate is violates Article 6 of the Convention. Moreover, it argues that it repossessed the apartment without the assistance of the police. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)