CASTELLO v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32645/96 de Massimo CASTELLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea II), care a stat la 5 aprilie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 11 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1936 și locuiește în Milano. El este reprezentat în fața Curții de către dna G. Minoli, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: În 1986, reclamantul a devenit proprietarul unui apartament, care a fost lăsat anterior A.F. Într-o scrisoare înregistrată din 23 aprilie 1990, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1990 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 23 mai 1990, reclamantul a reiterat intenția sa de a respinge închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 12 iunie 1990, care a fost făcută executivă la 21 iunie 1990, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1991. La 9 decembrie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 13 ianuarie 1992, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 februarie 1992. Între 14 februarie 1992 și 25 martie 1999, judecătorul a făcut 25 de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 27 iulie 1999, în conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat Curții de District din Milano să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului de posesie.Data a fost stabilită pentru 2 aprilie 2001. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului său de acces la o instanță. În răspunsul său la observațiile guvernamentale, el se plânge în continuare cu privire la incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul se plânge de durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Curtea a examinat, de asemenea, cererea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Guvernul susține că întârzierea plângută nu poate fi atribuită autorităților judiciare. În plus, modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu făceau parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție era o problemă administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al art. 6. În calitate de drept la instanță, Guvernul susține că reclamantul a primit o decizie executivă în 1990: astfel nu i s-a refuzat dreptul de acces la o instanță. Reclamantul contează argumentul Guvernului. El susține că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de refuz al asistenței poliției și de ridicare, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. El susține, în continuare, că întârzierea în aplicarea ordinii emise de magistratul de la Milano a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Această excepție ar trebui, prin urmare, respinsă. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale la ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În observațiile sale, reclamantul susține că există o „violație a dreptului său la o bucurie pașnică a bunurilor sale”. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32645/96

by Massimo CASTELLO

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 5

April 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 11 March 1996 and registered on 19

August 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1936 and living in Milan. He is represented before the Court by Mrs G. Minoli, a lawyer practising in Milan.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

In 1986, the applicant became the owner of an apartment, which had previously been let to A.F.

In a registered letter of 23 April 1990, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1990 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 23 May 1990, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 12 June 1990, which was made enforceable on 21 June 1990, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1991.

On 9 December 1991, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 13 January 1992, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 February 1992.

Between 14 February 1992 and 25 March 1999, the bailiff made 25

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 27 July 1999, pursuant to Section 6 of Law No. 431/98, the tenant asked the Milan District Court to set a new date for the enforcement of the order for possession. The date was set for 2 April 2001.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of his right of access to a court.

2.

In his reply to the Government observations, he further complains about his prolonged inability to recover possession of his apartment under Article 1 of Protocol No. 1.

THE LAW

The applicant complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Court has also examined the application under Article 1 of Protocol No.

1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Government argue that the delay complained cannot be attributable to the judicial authorities. Further, the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. As the right to a court, the Government allege that the applicant was given an enforceable decision in 1990: thus he was not denied of his right of access to a court.

The applicant contests the Government’s argument. He argues that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. He argues, further, that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

As regards Article 1 of Protocol No. 1, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant, in its observations, argues that there is a “violation of his right to a peaceful enjoyment of his possessions”.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President