CtEDO 05.04.2001 Auto

CASTELLO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
05.04.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CASTELLO v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 32645/96 de Massimo CASTELLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea II), care a stat la 5 aprilie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 11 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 19 august 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1936 și locuiește în Milano. El este reprezentat în fața Curții de către dna G. Minoli, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: În 1986, reclamantul a devenit proprietarul unui apartament, care a fost lăsat anterior A.F. Într-o scrisoare înregistrată din 23 aprilie 1990, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1990 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 23 mai 1990, reclamantul a reiterat intenția sa de a respinge închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului milan. Prin decizia din 12 iunie 1990, care a fost făcută executivă la 21 iunie 1990, Magistratul milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1991. La 9 decembrie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 13 ianuarie 1992, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 februarie 1992. Între 14 februarie 1992 și 25 martie 1999, judecătorul a făcut 25 de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 27 iulie 1999, în conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a solicitat Curții de District din Milano să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului de posesie.Data a fost stabilită pentru 2 aprilie 2001. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre negarea dreptului său de acces la o instanță. În răspunsul său la observațiile guvernamentale, el se plânge în continuare cu privire la incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Reclamantul se plânge de durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Curtea a examinat, de asemenea, cererea în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Guvernul susține că întârzierea plângută nu poate fi atribuită autorităților judiciare. În plus, modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu făceau parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție era o problemă administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al art. 6. În calitate de drept la instanță, Guvernul susține că reclamantul a primit o decizie executivă în 1990: astfel nu i s-a refuzat dreptul de acces la o instanță. Reclamantul contează argumentul Guvernului. El susține că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de refuz al asistenței poliției și de ridicare, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. El susține, în continuare, că întârzierea în aplicarea ordinii emise de magistratul de la Milano a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Această excepție ar trebui, prin urmare, respinsă. În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale la ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În observațiile sale, reclamantul susține că există o „violație a dreptului său la o bucurie pașnică a bunurilor sale”. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă