CASTIGLIONI v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 30877/96 de către Enrica și Carlo CASTIGLIONI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 8 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 28 martie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt atât resortisanții italieni, respectiv, născuți în 1953 și 1951 și trăiesc în Mesero (Milan). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dna Rosa Bertoglio, avocată care practică în Legnano (Milan). Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Milano, pe care i-au lăsat-o V.V. Într-o scrisoare înregistrată din 13 decembrie 1989, reclamanții au informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1990 și i-au solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 25 ianuarie 1990, reclamanții au reiterat intenția lor de a închiria închiria și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 8 martie 1990, care a fost făcută executivă la 14 martie 1990, Magistratul Milan a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 aprilie 1991. La 10 mai 1991, reclamanții au notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 6 iunie 1991, ei au notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 29 iunie 1991. Între 29 iunie 1991 și 8 februarie 1994, judecătorul a făcut 11 încercări de recuperare a posesiunii, la 29 iunie 1991, 10 septembrie 1991, 31 octombrie 1991, 17 februarie 1992, 9 Avril 1992, 15 iunie 1992, 15 octombrie 1992, 23 aprilie 1993, 13 iulie 1993, 9 noiembrie 1993 și 8 februarie 1994. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie La 15 aprilie 1994, reclamanții au făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru ascendenții lor. Între 29 aprilie 1994 și 9 octombrie 1997, judecătorul a încercat 11 încercări de recuperare a posesiunii la 29 aprilie 1994, 20 septembrie 1994, 16 decembrie 1994, 28 aprilie 1995, 12 Octombrie 1995, 12 martie 1996, 9 iulie 1996, 15 ianuarie 1997, 18 aprilie 1997, 8 iulie 1997 și 9 octombrie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. Într-o scrisoare înregistrată din 26 noiembrie 1997, chiriașul a informat reclamanții că ea a evacuat sediul. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTE Reclamanții se plâng de incapacitatea lor prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului lor de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. Reclamanții susțin că imposibilitatea de a-și retracta apartamentul în cursul a 6 ani și a 6 luni, în ciuda faptului că au făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca locație pentru ascendenții lor, constituie o încălcare a dreptului lor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 30877/96

by Enrica and Carlo CASTIGLIONI

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

P. Lorenzen,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

E. Levits,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 8 March 1996 and registered on 28 March 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are both Italian nationals, born respectively in 1953 and 1951 and living in Mesero (Milan).

They are represented before the Court by Mrs Rosa Bertoglio, a lawyer practising in Legnano (Milan).

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of an apartment in Milan, which they had let to V.V.

In a registered letter of 13 December 1989, the applicants informed the tenant that they intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1990 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 25 January 1990, the applicants reiterated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 8 March 1990, which was made enforceable on 14 March 1990, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 April 1991.

On 10 May 1991, the applicants served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 6 June 1991, they served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 June 1991.

Between 29 June 1991 and 8 February 1994, the bailiff made 11 attempts to recover possession, on 29 June 1991, 10 September 1991, 31 October 1991, 17 February 1992, 9

April 1992, 15 June 1992, 15 October 1992, 23 April 1993, 13 July 1993, 9 November 1993 and 8 February 1994.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession

On 15 April 1994, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their ascendants.

Between 29 April 1994 and 9 October 1997, the bailiff made 11 attempts to recover possession on 29 April 1994, 20 September 1994, 16 December 1994, 28 April 1995, 12

October 1995, 12 March 1996, 9 July 1996, 15 January 1997, 18 April 1997, 8 July 1997 and 9 October 1997.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

In a registered letter of 26 November 1997, the tenant informed the applicants that she had vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicants complain about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment.

2.

The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of their right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicants argue that the impossibility to repossess their apartment during 6 years and 6 months, despite the fact that they had made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for their ascendants, amounts to a violation of their right under Article 1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President