Malescia împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE MALESCIA v. ITALIA (Doc. nr. 42343/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG 3 aprilie 2003 FINAL 03/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Malescia v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Dna Tulkens Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova, judecătorii Kovler L. Ferrari Bravo , judecătorul ad hoc și dl S. nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 13 martie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 42343/98) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 42343/98) de către un național italian, dna Maria Malescia (nr. 6 aprilie 1998). Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl F. Crisafulli.

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții.

Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl L. Ferrari Bravo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit Primei Secțiuni nou compuse. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1938 și trăiește în Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. 10. Compania Stelios a fost proprietarul unui apartament din Milano pe care l-a lăsat E.T.

11, într-o scrisoare înregistrată trimisă în decembrie 1990, Stelios a informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 29 septembrie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 12. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 19 martie 1991, Stelios și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. 13. Prin decizia din 4 aprilie 1991, care a fost făcută executivă la 30 iunie 1993, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la aceeași dată. 14. La 15 decembrie 1992, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare.

15. La 15 noiembrie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. 16. La 25 ianuarie 1994, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 februarie 1994. 17. Într-o scrisoare înregistrată din 13 martie 1995, reclamantul a propus negocieri către chiriaș pentru a soluționa litigiul, dar au eșuat. 18. Între 11 februarie 1994 și 15 martie 1999, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. 19. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.

20. La 14 decembrie 1999, executarea ordinului de posesie a fost suspendată în temeiul articolului 6 din Legea nr. 431/98 și stabilită pentru 12 mai 2000. 21. La 9 mai 2000 și 13 iunie 2000, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. 22. Mai târziu, în iunie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI AL ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEII 24. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție.

Ea a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia, nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.

27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamantul a trebuit să aștepte mai mult de șase ani și patru luni de la prima încercare a statului civil înainte de recuperarea apartamentului. 28. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 30. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a pus-o la 53.900,000 lire italiene (ITL) [27.837.03 euro (EUR)], pentru pierderea chiriei pentru perioada 1 iulie 1993 până la sfârșitul lunii iunie 2000, în temeiul legislației privind restricțiile relaxante la nivelurile de chirie; 50.000.000 [25,822,84 EUR] pentru indisponibilitatea apartamentului; și 2 850 000 EUR ITL [1,471,90 EUR] pentru costurile de executare a ordinului de posesie.

31. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezile privind prejudiciile materiale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 79). Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea decide, având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, să atribuie în mod echitabil EUR. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Serie A nr. 315-C, p. 56, § 50). Curtea are decizia de a acorda suma de 1000 EUR.

Curtea acordă o sumă totală de 10.000 EUR pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 33. Reclamantul a solicitat repararea pentru prejudiciu moral. A lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte în mod echitabil. 34. Guvernul a subliniat că reclamantul nu a adăugat dovezile de prejudiciu moral susținute ca urmare a presupusei încălcări. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător constatarea unei încălcări.

Curtea decide să acorde 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat rambursarea pentru costurile și cheltuielile sale în fața Curții, pe care le-a pus la ITL 5.300.000 [2.732.22 EUR] 37. Potrivit jurisprudenței Curții, numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (Bottazzi c. Italia , nr. 34884/97, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1999- V, § 30. În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă.

Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 10.000 EUR ( zece mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 500 EUR (cincă sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF MALESCIA v. ITALY (Application no. 42343/98) JUDGMENT STRASBOURG 3 April 2003 FINAL 03/07/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Malescia v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova, Mr A. Kovler , judges , Mr L. Ferrari Bravo , ad hoc judge , and Mr S. nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 13 March 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8. The applicant was born in 1938 and lives in Milan.

RELEVANT DOMESTIC LAW

23. The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) 10,000 EUR (ten thousand euros) for pecuniary damage; (ii) 3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) 500 EUR (five hundred euros) for legal costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President