CASE OF MALESCIA v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE MALESCIA v. ITALIA (Doc. nr. 42343/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG 3 aprilie 2003 FINAL 03/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Malescia v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Dna Tulkens Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova, judecătorii Kovler L. Ferrari Bravo , judecătorul ad hoc și dl S. nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 13 martie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 42343/98) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 42343/98) de către un național italian, dna Maria Malescia (nr. 6 aprilie 1998). Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl F. Crisafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl L. Ferrari Bravo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit Primei Secțiuni nou compuse. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1938 și trăiește în Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. 10. Compania Stelios a fost proprietarul unui apartament din Milano pe care l-a lăsat E.T. 11, într-o scrisoare înregistrată trimisă în decembrie 1990, Stelios a informat chiriașul că intenționează să termine închirierea la expirarea termenului la 29 septembrie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 12. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 19 martie 1991, Stelios și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. 13. Prin decizia din 4 aprilie 1991, care a fost făcută executivă la 30 iunie 1993, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la aceeași dată. 14. La 15 decembrie 1992, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. 15. La 15 noiembrie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. 16. La 25 ianuarie 1994, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 februarie 1994. 17. Într-o scrisoare înregistrată din 13 martie 1995, reclamantul a propus negocieri către chiriaș pentru a soluționa litigiul, dar au eșuat. 18. Între 11 februarie 1994 și 15 martie 1999, judecătorul a făcut 17 încercări de recuperare a posesiunii. 19. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 20. La 14 decembrie 1999, executarea ordinului de posesie a fost suspendată în temeiul articolului 6 din Legea nr. 431/98 și stabilită pentru 12 mai 2000. 21. La 9 mai 2000 și 13 iunie 2000, judecătorul a făcut două încercări de recuperare a posesiunii. 22. Mai târziu, în iunie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI AL ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEII 24. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. Ea a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia, nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamantul a trebuit să aștepte mai mult de șase ani și patru luni de la prima încercare a statului civil înainte de recuperarea apartamentului. 28. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 30. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a pus-o la 53.900,000 lire italiene (ITL) [27.837.03 euro (EUR)], pentru pierderea chiriei pentru perioada 1 iulie 1993 până la sfârșitul lunii iunie 2000, în temeiul legislației privind restricțiile relaxante la nivelurile de chirie; 50.000.000 [25,822,84 EUR] pentru indisponibilitatea apartamentului; și 2 850 000 EUR ITL [1,471,90 EUR] pentru costurile de executare a ordinului de posesie. 31. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezile privind prejudiciile materiale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 79). Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea decide, având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, să atribuie în mod echitabil EUR. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Serie A nr. 315-C, p. 56, § 50). Curtea are decizia de a acorda suma de 1000 EUR. Curtea acordă o sumă totală de 10.000 EUR pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 33. Reclamantul a solicitat repararea pentru prejudiciu moral. A lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte în mod echitabil. 34. Guvernul a subliniat că reclamantul nu a adăugat dovezile de prejudiciu moral susținute ca urmare a presupusei încălcări. 35. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător constatarea unei încălcări. Curtea decide să acorde 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat rambursarea pentru costurile și cheltuielile sale în fața Curții, pe care le-a pus la ITL 5.300.000 [2.732.22 EUR] 37. Potrivit jurisprudenței Curții, numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (Bottazzi c. Italia , nr. 34884/97, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1999- V, § 30. În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 10.000 EUR ( zece mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 500 EUR (cincă sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

MALESCIA v. ITALY

(Application no. 42343/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

3 April 2003

FINAL

03/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Malescia v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

L. Ferrari Bravo

, ad hoc

judge

,

and Mr S.

nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 42343/98) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Maria Malescia (“the applicant”), on 6 April 1998.

2.

The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr F. Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr L. Ferrari Bravo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 4 October 2001 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1938 and lives in Milan.

9.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

10.

Stelios company was the owner of an apartment in Milan which it had let to E.T.

11.

In a registered letter sent in December 1990, Stelios informed the tenant that it intended to terminate the lease on expiry of the term on 29

September 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

12.

In a writ served on the tenant on 19 March 1991, Stelios reiterated its intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

13.

By a decision of 4 April 1991, which was made enforceable on 30

June 1993, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by the same date.

14.

On 15 December 1992, the applicant became the owner of the apartment and pursued the enforcement proceedings.

15.

On 15 November 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

16.

On 25 January 1994, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 February 1994.

17.

In a registered letter of 13 March 1995, the applicant proposed negotiations to the tenant in order to settle their dispute, but they failed.

18.

Between 11 February 1994 and 15 March 1999, the bailiff made seventeen

attempts to recover possession.

19.

Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension or the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

20.

On 14 December 1999, the enforcement of the order for possession was suspended pursuant Section 6 of Law no. 431/98 and set for 12 May 2000.

21.

On 9 May 2000 and 13 June 2000, the bailiff made two attempts to recover possession.

22.

Later in June 2000, the applicant recovered possession of the apartment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

23.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari

v. Italy, no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo

v. Italy, no. 15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has had to wait for more than six years and four months from the first attempt of the bailiff before recovering the flat.

28.

Consequently there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and Article 6 § 1 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

30.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put at 53,900,000 Italian Lire (ITL) [27,837.03 euros (EUR)], for the loss of rent for the period from 1

st

July 1993 to the end of June 2000 under the legislation relaxing restrictions on rent levels; 50,000,000

ITL [25,822.84 EUR] for the unavailability of the flat; and 2,850,000 ITL [1,471.90 EUR] for the costs of executing the possession order.

31.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of the pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

32.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent (see

Immobiliare Saffi

cited above, § 79). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award on an equitable basis EUR

9,000, which also include the unavailability of the flat.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court considers that they must be reimbursed in part (see the

Scollo

v. Italy judgment of 28

September 1995, Series A no. 315-C, p. 56, § 50). It decides to award the amount of EUR 1,000.

The Court awards a total sum of EUR 10,000 for pecuniary damage.

B.

Non-pecuniary damage

33.

The applicant sought reparation for non-pecuniary damage. She left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

34.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

35.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. The Court decides to award EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

36.

The applicant sought reimbursement for her costs and expenses before the Court, which he put at ITL 5,300,000 [2,732.22 EUR]

.

37.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (

Bottazzi v. Italy

, no. 34884/97, Reports of Judgments and Decisions

1999-

V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR

500 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

10,000 EUR (ten thousand euros) for pecuniary damage;

(ii)

3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

500 EUR (five hundred euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President