CASE OF M.C. v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE M.C. v. ITALIA (Declarația nr. 32391/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 19 decembrie 2002 FINAL 19/03/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul M.C. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintă Doamna Tulkens Bonello Lorenzen Doamna Vajić Dna Botoucharova judecători . Raimondi , judecător ad hoc și dl S. Nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 5 decembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 32391/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 32391/96) de dna M.C. (nr. Reclamantul a fost reprezentat de dna L. Frasca', avocat practicant la Florența. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc judecător care a stat în locul său (art. 27 § 2 din Convenție și art. 29 § 2). La 17 mai 2001, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. Reclamantul s-a născut în 1913 și locuiește în Florența. Ea este proprietara trei apartamente din Florența, pe care le-a lăsat P.U., C.G. și G.G. Procedura împotriva P.U. Într-un act de serviciu pe chiriașul din 20 martie 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a înceta închirierea și a convocat-o să apară înaintea Magistratului Florenței. 10. Prin decizia din 11 aprilie 1990, care a fost făcută executivă la 29 mai 1990, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1992. 11. La 3 decembrie 1992, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. 12. La 12 ianuarie 1993, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 19 februarie 1993. 13. Între 19 februarie 1993 și 23 februarie 1996, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. 14. La o dată neespecificată în 1996, reclamantul a vândut apartamentul. Procedura împotriva C.G. 15. Într-o scrisoare a servit locatarului la 17 februarie 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și a convocat-o să apară în fața magistratului Florenței. 16. Prin decizia din 7 martie 1990, care a fost făcută executivă la 23 februarie 1990. În martie 1990, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 octombrie 1991. 17. La 12 octombrie 1991, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului care o cere să abandoneze sediul. 18. La 21 noiembrie 1991, ea a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 ianuarie 1992. 19. Între 15 ianuarie 1992 și 28 mai 1996, judecătorul a făcut șapte încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 20. La o dată neespecificată în 1996, reclamantul a vândut apartamentul. Procedura împotriva G.G. 21. Într-o scrisoare servită la chiriașul din 17 februarie 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a încheia închiriere și a convocat-o să apară înaintea magistratului Florenței. 22. Prin decizia din 8 martie 1990, care a fost făcută executivă la 27 aprilie 1990, magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 ianuarie 1993. 23. La 3 decembrie 1992, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 24. La 12 ianuarie 1993, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 19 februarie 1993. 25. Între 19 februarie 1993 și 16 ianuarie 1996, judecătorul a făcut patru. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 26. La o dată neespecificată în 1996, reclamantul a vândut apartamentul. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 27. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL NR. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 28. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentelor sale într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. Ea a afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 29. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 30. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare, precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi, citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia, nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 31. Curtea a examinat prezentul caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte mai mult de trei ani în primul proces, mai mult de patru ani și patru luni în al doilea și doi ani și cel puțin unsprezece luni în al treilea din primele încercări ale judecătorului înainte de a vându apartamentele. 32. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în a doua procedură, dar nu în prima și a treia seturi de procedură. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 33. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 34. Reclamantul a solicitat o reparare pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, inclusiv costurile de executare a ordinului de posesie. A lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 35. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezile de orice prejudiciu material susținute. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondurile nu sunt legate de presupusele încălcări și că reclamantul nu a adăugat elementele de probă necesare. 36. Curtea consideră că reclamantul nu a adăugat dovezi privind orice prejudiciu material susținute și respinge reclamația sub acest cap. 38. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 39. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale în fața Curții. 40. Potrivit jurisprudenței Curții, numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30]. În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește a doua procedură; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește a doua procedură; declară că nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în ceea ce privește prima și a treia seturi de procedură; deține că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește prima și a treia seturi de procedură; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (iii) 1.500 EUR (1.000 cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

M.C. v. ITALY

(Application no. 32391/96)

JUDGMENT

STRASBOURG

19 December 2002

FINAL

19/03/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of M.C. v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

judges

,

Mr

G

. Raimondi

, ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 5 December 2002,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 32391/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Mrs M.C. (“the applicant”), an Italian national, on 24 May 1996.

2.

The applicant was represented by Mrs L. Frasca', a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr V. Esposito.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr G. Raimondi as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 17 May 2001 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1913 and lives in Florence. She is the owner of three apartments in Florence, which she had let to P.U., C.G. and G.G.

1)

The proceedings against P.U.

9.

In a writ served on the tenant on 20 March 1990, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease and summoned her to appear before the Florence Magistrate.

10.

By a decision of 11 April 1990, which was made enforceable on 29

May

1990, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 December 1992.

11.

On 3 December 1992, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

12.

On 12 January 1993, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 19

February

1993.

13.

Between 19 February 1993 and 23 February 1996, the bailiff made five

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

14.

On an unspecified date in 1996, the applicant sold the apartment.

2)

The proceedings against C.G.

15.

In a writ served on the tenant on 17 February 1990, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease and summoned her to appear before the Florence Magistrate.

16.

By a decision of 7 March 1990, which was made enforceable on 23

March 1990, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 October 1991.

17.

On 12 October 1991, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

18.

On 21 November 1991, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15

January 1992.

19.

Between 15 January 1992 and 28 May 1996, the bailiff made seven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

20.

On an unspecified date in 1996, the applicant sold the apartment.

3)

The proceedings against G.G.

21.

In a writ served on the tenant on 17 February 1990, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease and summoned her to appear before the Florence Magistrate.

22.

By a decision of 8 March 1990, which was made enforceable on 27

April 1990, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 January 1993.

23.

On 3 December 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

24.

On 12 January 1993, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 19

February

1993.

25.

Between 19 February 1993 and 16 January 1996, the bailiff made four

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

26.

On an unspecified date in 1996, the applicant sold the apartment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

27.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

28.

The applicant complained that she has been unable to recover possession of her flats within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

29.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

30.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see Immobiliare Saffi, cited above, §§ 46-66; Lunari v. Italy, no. 21463/93, 11

January 2001, §§

34-46; Palumbo v. Italy, no. 15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

31.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant had to wait for more than three years in the first proceedings, more than four years and four months in the second one and two years and at least eleven months in the third one from the first attempts of the bailiff before she sold her flats.

32.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the second proceedings, but not in the first and third sets of proceedings.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

33.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

34.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained including the costs of executing the possession order. She left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

35.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of any pecuniary damage sustained.

As regards the costs incurred in the domestic proceedings, the Government argued that the costs of the proceedings on the merits were not related to the alleged violations and that the applicant had failed to adduce the necessary evidence.

36.

The Court considers that the applicant has failed to adduce evidence of any pecuniary damage sustained and rejects the claim under this head.

B.

Non-pecuniary damage

37.

The applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

38.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

39.

The applicant sought reimbursement of her costs and expenses before the Court.

40.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (see, for example,

Bottazzi v. Italy

[GC], no. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 1,500 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

41.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention as regards the second proceedings;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention as regards the second proceedings;

3.

Holds

that there has been no violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention as regards the first and third sets of

proceedings;

4.

Holds

that there has been no violation of Article 6 § 1 of the Convention as regards the first and third sets of proceedings;

5.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

1,500 EUR (one thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

6.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 19 December 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President