D.V. împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE D.V. v. ITALIA (Declarația nr. 32589/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 15 noiembrie 2002 FINAL 15/02/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul D.V. v. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen Doamna Vajić Botoucharova dna Steiner judecătorul Raimondi , judecătorul ad hoc și dl E. Fribergh Grefierul Secțiunii care a deliberat în privat la 24 octombrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu.

32589/96) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 anterior de către un național italian, dna V. („reclamantul”), la 19 iunie 1996. Înainte de Curte, reclamantul a fost reprezentat de dl G. Viligiardi, un avocat practicant la Florența. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl. U. Leanza, și de co-agentul lor, dl Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată Curții a doua secțiune (art. 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Convenția. 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în ceea ce privește Italia, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi judecător ad hoc pentru a se afla în locul său (art. 2 din Convenția și art. 2). La 25 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol (art. 52 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Florența.

Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat să-l adăpostească pe P.R. și A.R.Z. 10. Într-o scrisoare înregistrată din 7 iunie 1989, reclamantul a informat chiriașii că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 15 decembrie 1989 și le-a cerut să părăsească sediul până la data respectivă. 11. La 8 iunie 1989, ea a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriași, dar au refuzat să plece. 12. Prin decizia din 20 noiembrie 1989, care a fost făcută executivă la 27 noiembrie 1989, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 15 decembrie 1990. 14. La 18 decembrie 1990, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru ea.

15. La 28 decembrie 1990, reclamantul a notificat chiriașii care le-au solicitat să abandoneze sediul. 16. La 22 ianuarie 1991, ea a notificat chiriașii să le informeze că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 februarie 1991. 17. Între 6 februarie 1991 și 27 februarie 2000, judecătorul a făcut douăzeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 15 martie 2001, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 19. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, CEDO 1999-V.

HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 DE PROTOCOL NR. 1 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” art. 21 aplicabil.

În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea consideră că ingerința în dreptul reclamantului la bucuria pașnică a bunurilor sale constituie un control al utilizării proprietăților și cade să fie examinată în conformitate cu art. 1 al doilea paragraf (a se vedea Immobiliare Saffi menționat mai sus, § 46). Curtea a exprimat anterior opinia conform căreia legislația impozitată avea un obiectiv legitim în interesul general, astfel cum este necesar la art. 1 al doilea paragraf (a se vedea Immobiliare Saffi citat mai sus, § 48). Proporționalitatea interferenței 23. Curtea reiterează că, în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 o interferență trebuie să ajungă la un „echilibru echitabil” între cerințele interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei.

Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit. Pentru a determina dacă această cerință este îndeplinită, Curtea recunoaște că statul beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele executării sunt justificate în interesul general în scopul atingerii obiectului legii în cauză. În domenii cum ar fi locuința, care joacă un rol central în politica de bunăstare și economică a societăților moderne, Curtea va respecta hotărârea legislativă cu privire la ceea ce este în interesul general, cu excepția cazului în care această hotărâre nu este, în mod evident, o fundație rezonabilă (a se vedea Immobiliare Saffi menționată mai sus, § 49). 24. Reclamantul a susținut că interferența a fost disproporționată având în vedere lungimea și sarcina financiară care rezultă din faptul că nu a putut crește chiria.

Ingerența a cauzat dificultăți deosebite în cazul ei, deoarece ea a făcut o declarație legală care a solicitat urgența locului ca ca cazare pentru propria sa utilizare. 25. Guvernul a subliniat faptul că ingerința în dreptul reclamantului la bucuria pașnică a proprietății sale era proporțională cu obiectivul legitim urmărit. Ei au concluzionat că, ținând seama atât de interesele proprietarului, cât și de locatar, sarcina impusă reclamantului nu a fost excesivă. Guvernul a subliniat că măsurile legale au fost luate în interesul general de a proteja chiriașii, având în vedere criza de locație internă și dificultatea de a asigura locuințe adecvate pentru chiriașii cu venituri mici, care au fost evacuați.

26. Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de execuție a ordonanțelor de judecată nu este în sine deschis criticilor, având în vedere în special marja de apreciere permisă în temeiul articolului 1 al doilea paragraf. Cu toate acestea, un astfel de sistem are riscul de a impune proprietăților o sarcină excesivă în ceea ce privește capacitatea lor de a elimina proprietățile lor și trebuie, în consecință, să furnizeze anumite garanții procedurale pentru a se asigura că funcționarea sistemului și impactul acestuia asupra drepturilor de proprietate a proprietăților proprietăților nu sunt nici arbitrare, nici neprevăzubile (a se vedea mutatis mutandis, Immobiliare Saffi Hotărârea menționată mai sus, § 54. Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure dacă, în caz instant, reclamantul a fost acordată garanții suficiente pentru a fi protejată împotriva incertitudinii și arbitrației.

27. Curtea observă că reclamantul a obținut o pronunțare la 27 noiembrie 1989, indicând că chiriașul ar trebui să renunțe la apartament la 15 decembrie 1990. Prima încercare a unui judecător de a asigura aplicarea ordinului de posesie a avut loc la 6 februarie 1991. Din cauza legislației care prevăd uimirea expulzărilor și, în parte, a lipsei de asistență de poliție, reclamantul a recuperat doar posesia apartamentului ei la 15 martie 2001, chiar dacă ea a făcut o declarație legală la 18 Până la 18 decembrie 1990, nu a putut să se aplice fie judecătorului care se ocupă de procedurile de executare, fie de instanța administrativă, care nu ar fi putut să anuleze decizia prefectului de a acorda prioritate oricărei cazuri urgente în curs de desfășurare, deoarece decizia respectivă a fost în întregime legitimă (a se vedea Immobiliare Saffi Deși ordinul de posesie a fost executor și reclamantul a făcut o declarație legală care a însemnat prioritate în acordarea asistenței de poliție, ea nu a avut nici o modalitate de a accelera procesul, care depinde aproape în întregime de disponibilitatea ofițerilor de poliție.

Autoritățile relevante nu par să fi luat nici o acțiune ca răspuns la declarația statutară a reclamantului la 18 decembrie 1990 că are nevoie de sediile pentru utilizarea ei. 29. Timp de aproximativ zece ani și o lună, începând cu prima încercare a judecătorului de a impune ordinul de posesie, reclamantul a fost astfel lăsat într-o stare de incertitudine în ceea ce privește atunci când ea ar putea să își repoziționeze apartamentul. 30. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele specifice ale prezentului caz, a fost impusă unei sarcini excesive reclamantului; în consecință, echilibrul care trebuie atins între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general a fost supărat în detrimentul reclamantului.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 din CONVENȚIE 31. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 32. Reclamantul s-a plâns că a trebuit să aștepte unsprezece ani ca să recupereze posesia apartamentului după eliberarea ordinii magistratului. În plus, ea susține că, în ciuda faptului că a făcut o declarație legală că ea solicită cu urgență ca cazare pentru propriul său folos, a trebuit să aștepte aproximativ zece ani și trei luni de la data în care a fost făcută declarația înainte de a recupera posesia.

33. Guvernul a contestat acest punct. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. 34. Curtea observă că reclamantul se bazase inițial pe art. 6 în legătură cu plângerea privind durata procedurii de posesie. Cu toate acestea, Curtea consideră că cauza instantană trebuie examinată în primul rând în legătură cu dreptul mai general la o instanță. 35. Curtea reiterează că dreptul la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a deciziilor judiciare finale și obligatorii, care, în statele care acceptă statul de drept, nu pot rămâne inoperative în detrimentul unei părți (a se vedea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 66). În consecință, executarea unei decizii judiciare nu poate fi întârziată îndeajuns.

36. În cazul instant, reclamantul a obținut un ordin de posesie la 20 de ani. Noiembrie 1989, indicând că chiriașul ar trebui să renunțe la apartament la 15 decembrie 1990. 37. Chiar și după ce a făcut declarația legală, reclamantul nu a primit asistență de poliție. Într-adevăr, reclamantul a recuperat apartamentul ei numai zece ani după primul acces al judecătorului când chiriașul a părăsit sediul pe cont propriu. 38. Curtea consideră că o întârziere a acestei durate în executarea unei hotărâri finale a instanței priva art. 6 § 1 din Convenția de orice efect practic. 39. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că a existat o încălcare a dreptului la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție.

III.

APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 40. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 41. Reclamantul a solicitat o reparație pentru daunele pecuniare pe care le-a suportat, pe care le-a alocat ca sumă globală la 127.524.320 lire italiene (ITL) [65.860.81 euro (EUR)], detaliat ca ITL 121.159.000 [62.573.40 EUR], fiind pierderea chiriei pentru perioada cuprinsă între 15 august 1988 și 24 Septembrie 1999, adică, diferența dintre suma globală a închirierilor, reclamantul a trebuit să plătească pentru apartamentul unde a fost forțată să trăiască și chiria pe care a aprobat-o pentru propriul apartament în aceeași perioadă, 1,980 000 ITL [1.022,58 EUR] pentru ICI („Imposta Comunale sugli Immobili”) – Imposta Reală Municipală și 4 384,920 ITL [2 264,62 EUR] pentru costurile executării ordinului de posesie.

42. Guvernul a admis că reclamantul ar trebui să primească daunele pe care le-a suportat pentru pierderea închirierii din cauza lungii excesive a procedurii, dar a contestat perioada calculată de către solicitant. 43. Guvernul a susținut că costurile suportate de reclamantul pentru impozitul real municipal nu sunt legate de presupusele încălcări. 44. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii cu privire la fondul nu sunt legate de presupusele încălcări și că costurile suportate în cursul stadiului de executare sunt datorate numai pentru perioada care s-a considerat o ingerință disproporționată cu dreptul de proprietate al reclamantului.

45. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, p. 56, § 50). Cu toate acestea, consideră că numai costurile legate de întârzierea îndepărtării trebuie rambursate și, în consecință, decide să atribuie reclamantului suma de 2.000, 46 EUR. În ceea ce privește pierderea profitului din venitul de închiriere, Curtea consideră că o atribuire a compensației trebuie să fie efectuată pe baza rambursării diferenței dintre suma globală a chirielor pe care reclamantul a trebuit să-l plătească pentru apartamentul în care a fost forțată să trăiască și a închirierii pe care a aprobat-o pentru propriul apartament în aceeași perioadă.

Prin urmare, pe baza informațiilor în posesia sa, aceasta decide să atribuie 30.000 EUR sub acest cap. 47. Curtea acordă o sumă totală de 32.000 EUR pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 48. Reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 49. Guvernul nu prezintă nicio observație cu privire la acest punct 50. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător simplesa constatare a unei încălcări. Curtea decide, pe o bază echitabilă, să atribuie 9,000 EUR sub acest cap. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui fixate la o rată anuală egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 32 000 EUR (trezeci de două mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 9,000 EUR (nouă mii de euro) pentru prejudiciu moral; (b) acest dobânzi simplu la o rată anuală egală cu rata de creditare marginală, Banca Centrală Europeană plus trei puncte procentuale se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție.

Președintele grefierului Erik Fribergh Christos Rozakis, în limba engleză și notificat în scris la 15 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul de procedură.

FIRST SECTION

CASE OF D.V. v. ITALY (Application no. 32589/96) JUDGMENT STRASBOURG 15 November 2002 FINAL 15/02/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of D.V. v. Italy , The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mrs E. Steiner , judges , Mr G. Raimondi , ad hoc judge , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 24 October 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8. The applicant is an Italian national, born in 1956 and living in Florence.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19. The relevant domestic law is described in the Court’s judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR 1999-V. THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1

20. The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” A. The applicable rule

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

31. The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

40. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 32,000 (thirty two thousand euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 9,000 (nine thousand euros) for non-pecuniary damage; (b) that simple interest at an annual rate equal to the marginal lending rate the European Central Bank plus three percentage points shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claims for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 15 November 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President