CtEDO 15.11.2002 Auto

CASE OF T.C.U. v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
15.11.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of P1-1;Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - financial award;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF T.C.U. v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE T.C.U. v. ITALY (Declarația nr. 31223/96) HOTĂRÂREA STASBOURG 15 noiembrie 2002 FINAL 15/02/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul T.C.U. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă de: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen Doamna Vajić Dna Botoucharova Dna Steiner judecători . Raimondi , judecător ad hoc și dl E. Fribergh Registrar Deliberat în privat la 24 octombrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31223/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 31223/96) de către un național italian, dna T.C.U. (nr. 14 noiembrie 1995). Reclamantul a fost reprezentat de dl D. Portinaro, avocat care practică la Milano. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc În 25 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. 8. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat L.D.Z. Într-o scrisoare înregistrată din 6 iunie 1984, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 29 decembrie 1984 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 10. La 11 februarie 1985, a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar a refuzat să plece. 11. Prin decizia din 27 februarie 1985, care a fost făcută executivă la 14 martie 1985, Magistratul Milan a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 27 februarie 1986. 13. La 23 ianuarie 1986, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. 14. La 7 martie 1986, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 aprilie 1986. 15. Între 18 aprilie 1986 și 18 iunie 1992, judecătorul a făcut 23 Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 16. După aceea, reclamantul a hotărât să nu urmărească procedurile de executare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. 17. La 13 aprilie 1996, reclamantul a reușit apartamentul, pe care chiriașul l-a concediat în conformitate cu un acord achiziționat cu reclamantul. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 18. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 DE PROTOCOLUL Nr. 1 LA CONVENȚIE 19. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” În conformitate cu jurisprudența sa, Curtea consideră că ingerința în dreptul reclamantului la bucuria pașnică a bunurilor sale constituie un control al utilizării proprietăților și cade să fie examinată în conformitate cu art. 1 al doilea paragraf (a se vedea Immobiliare Saffi , menționat mai sus § 46). Curtea a exprimat anterior opinia conform căreia legislația încurcată avea un obiectiv legitim în interesul general, astfel cum este necesar la art. 1 al doilea paragraf (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus § 48). Proporționalitatea interferenței 22. Curtea reiterează că, în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 o interferență trebuie să ajungă la un „echilibru echitabil” între cerințele interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei. Trebuie să existe o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit. Pentru a determina dacă această cerință este îndeplinită, Curtea recunoaște că statul beneficiază de o marjă largă de apreciere atât în ceea ce privește alegerea mijloacelor de aplicare, cât și pentru a stabili dacă consecințele executării sunt justificate în interesul general în scopul atingerii obiectului legii în cauză. În domenii cum ar fi locuința, care joacă un rol central în politicile de bunăstare și economice ale societăților moderne, Curtea va respecta hotărârea legislativă cu privire la ceea ce este în interesul general, cu excepția cazului în care această hotărâre nu este în mod evident fără fundații rezonabile (a se vedea Immobiliare Saffi , citată mai sus, § 49). 23. Reclamantul a susținut că interferența a fost disproporționată în funcție de lungimea acesteia. Într-adevăr, ea a recuperat posesia doar pentru că a reușit să obțină acordul chiriașului, nu pentru că a avut asistență de poliție. 24. Guvernul a susținut că acest caz este indistinguibil din cazul Spadea și Scalabrino v. Italia (a se vedea hotărârea din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-B), în care Curtea a considerat că nu a existat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ingerința în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a proprietăților sale a fost, prin urmare, în concordanță cu legislația relevantă. Guvernul a concluzionat că sarcina impusă reclamantului nu a fost excesivă. 25. Curtea consideră că, în principiu, sistemul italian de execuție a ordonanțelor de judecată nu este în sine deschis criticilor, având în vedere în special marja de apreciere permisă în temeiul articolului 1 al doilea paragraf. Cu toate acestea, un astfel de sistem are riscul de a impune proprietăților o sarcină excesivă în ceea ce privește capacitatea lor de a elimina proprietățile lor și trebuie, în consecință, să furnizeze anumite garanții procedurale pentru a se asigura că funcționarea sistemului și impactul acestuia asupra drepturilor de proprietate a proprietăților proprietăților nu sunt nici arbitrare, nici neprevăzubile (a se vedea mutatis mutandis Immobiliare Saffi Prin urmare, Curtea trebuie să se asigure dacă, în cazul instantaneu, reclamantul a beneficiat de garanții suficiente pentru a fi protejat împotriva incertitudinii și a arbitrarității. 26. Curtea observă că reclamantul a obținut un ordin de posesie la 27 februarie 1985, care a devenit executor la 14 martie 1985, indicând că chiriașul ar trebui să renunțe la apartament la 27 februarie 1985. 1986. Prima încercare a judecătorului de a executa ordinul de posesie a avut loc la 18 aprilie 1986. Între 18 aprilie 1986 și 18 iunie 1992, încercările judecătorului de recuperare a posesiunii s-au dovedit eșec, deoarece, fără asistență de poliție, încercările judecătorului erau condamnate la eșec. Apoi, reclamantul a recuperat posesia apartamentului la 13 aprilie 1996. 27. Timp de aproximativ zece ani, începând cu prima încercare a judecătorului de a executa ordinul de posesie, reclamantul a fost lăsat într-o stare de incertitudine în ceea ce privește atunci când ea ar putea să își reprezinte apartamentul. 28. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în circumstanțele specifice ale prezentului caz, a fost impusă unei sarcini excesive reclamantului; în consecință, echilibrul care trebuie atins între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general a fost supărat în detrimentul reclamantului. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. VIOLAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 § 1 din CONVENȚIE 29. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 30. Reclamantul s-a plâns că a trebuit să aștepte aproximativ zece ani pentru a recupera posesia apartamentului după eliberarea ordinii magistratului. 31. Guvernul a contestat acest punct. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. 32. Curtea observă că reclamantul se bazase inițial pe art. 6 în legătură cu plângerea privind durata procedurii de posesie. Cu toate acestea, Curtea consideră că cauza instantană trebuie examinată în legătură cu dreptul mai general la o instanță. 33. Curtea reiterează că dreptul la o instanță, astfel cum este garantat de art. 6 protejează, de asemenea, punerea în aplicare a deciziilor judiciare finale și obligatorii, care, în statele care acceptă statul de drept, nu pot rămâne inoperative în detrimentul unei părți (a se vedea Immobiliare Saffi , citată mai sus, § 66). Prin urmare, executarea unei decizii judiciare nu poate fi întârziată în mod indebit. 34. În cazul instant, reclamantul a obținut un ordin de posesie la 27 Februarie 1985, care a devenit executiv la 14 martie 1985. Reclamantul a recuperat posesia la 13 aprilie 1996 doar pentru că a reușit să obțină acordul chiriașului. Într-adevăr, reclamantul a recuperat apartamentul ei aproximativ zece ani după prima încercare a judecătorului. 35. Curtea consideră că o întârziere a acestei durate în executarea unei hotărâri finale a instanței privează art. 6 § 1 din Convenția de orice efect practic. 36. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că a existat o încălcare a dreptului la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 37. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 38. Reclamantul a solicitat reparație pentru daunele pecuniare pe care le-a susținut, pe care a pus la 70.000.000 de lire italiene (ITL) [36.151.98 euro (EUR)], fiind pierderea închirierii pentru perioada în care a lăsat apartamentul la L.D.Z. Reclamantul a susținut că a pierdut profituri pentru cel puțin 25.822.84 EUR, deoarece, timp de aproximativ zece ani, chiriașul a plătit o chirie de ITL 7,264,000 [3,751,54 EUR] pe an, în timp ce valoarea chiriei stabilite de Camera de Comerț a fost de 12 000 000 EUR [6,197,48 EUR]. Prin urmare, reclamantul a subliniat că a pierdut 5 000 000 EUR ITL [2582,28 EUR] pe an. În plus, reclamantul a solicitat 5 000 000 EUR ITL [2582,28 EUR], fiind suma pe care a trebuit să-l plătească chiriașului pentru a obține acordul său. În plus, reclamantul a solicitat ITL 14.464.374 [7.470.23 EUR], fiind taxele de serviciu nerambursate pentru anii 1993/1994 și 1994/1995. În cele din urmă, reclamantul a solicitat, fără a da nici o cifră, compensație pentru pierderea închirierii cu privire la chiriea ridicată pe care ar fi putut-o primi, dacă ar fi putut închiria apartamentul unui alt chiriaș. 39. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi ale oricărei prejudiciu material suportate ca urmare a presupusei încălcări. 40. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordat compensații pentru prejudiciu material rezultate din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere dovezile de dinaintea acesteia și perioada în cauză, decide să-i atribuie în mod echitabil 19,500 EUR sub acest cap. În ceea ce privește cererea reclamantului de 5 000 000 de ITL [2582,28 EUR], privind ceea ce a trebuit să plătească pentru a ajunge la acordul cu chiriașul, Curtea remarcă că reclamantul a produs un cec în ordinea chiriașului. Cu toate acestea, Curtea constată că cecul nu are o dată și consideră că reclamantul nu a prezentat niciun document relevant, cum ar fi o declarație de cont, ca dovada plății sau a relației dintre această plată și returnarea apartamentului. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului. În ceea ce privește taxele de serviciu nerambursate, Curtea consideră că, având în vedere că reclamantul are dreptul să le recupereze din locatar, nu ar trebui să fie acordată nicio atribuire în temeiul acestui capitol și să respingă cererea reclamantului. Curtea acordă, de asemenea, în temeiul acestui capitol de compensare pentru costurile procedurii de executare (a se vedea mai jos § 46) în valoare de 2,200 EUR. Prejudiciu moral 41. Reclamantul a solicitat prejudiciu moral, dar a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 42. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezile privind daune grave nepecuniare susținute. 43. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 44. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice; reclamantul a solicitat o sumă forfetară de 30 000 000 de ITL [15 493,71 EUR] pentru costurile și cheltuielile sale în fața instanțelor naționale, împreună cu costurile și cheltuielile în fața Curții. 45. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondul nu sunt legate de presupusele încălcări. 46. Curtea consideră că costurile procedurii de executare trebuie să fie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 de ani) Seria A nr. 315-C, p. 56, § 50). Cu toate acestea, Comisia consideră că numai costurile legate de întârzierea expulzării trebuie rambursate și, în consecință, decide să acorde reclamantului suma de 2,200 EUR. În conformitate cu practica Curții, această sumă ar trebui acordată sub conducerea daunelor pecuniare (a se vedea § 40 mai sus). 47. În ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate de reclamant pentru acțiunea dinainte de Curte, Curtea reiterează că, în conformitate cu jurisprudența sa, poate fi atribuită o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea cauza Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDO 1999-V). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 21,700 EUR (20-o mie șapte sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1 500 EUR (o mie de cinci sute de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (b) cea de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. A făcut în limba engleză și a notificat în scris la 15 noiembrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă