CASE OF IMMOBILIARE SOLE SRL v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE IMMOBILIARE SRL / ITALIA (Dociunea nr. 32766/96) HOTĂRÂREA STASBOURG 19 decembrie 2002 FINAL 19/03/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Immobiliare Sole Srl c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Dre. Tulkens Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova Kovler judecătorii Raimondi, judecătorul ad hoc și dl. S. Nielsen, grefierul adjunct al Secțiunii, care a deliberat în particular la 5 decembrie 2002, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 32766/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 32766/96) de Immobiliare Sole Srl (nr. „reclamantul”), o companie italiană, la 7 ianuarie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dl G. Tomasoni, avocat practicant la Milano. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, acesta s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 22 iunie 2000, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primei secțiuni. FACTE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul este o societate italiană care are sediul său înregistrat la Milano. Dna C. a fost proprietara unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat D.S. 10. Într-o scrisoare înregistrată din 20 ianuarie 1987, a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 11. Într-o scrisoare a servit moștenitorilor chiriașului, care a murit între timp, la 25 de ani. Februarie 1988, dna C. și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și le-a convocat să apară în fața Magistratului Milan. 12. Prin decizia din 24 martie 1988, care a fost făcută executivă la 29 martie 1988, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 24 martie 1989. 13. La 25 iulie 1989, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. 14. La 17 iulie 1990, reclamantul a notificat moștenitorii, acum chiriașii, ce le-a cerut să părăsească sediul. 15. La 5 octombrie 1990, acesta a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 octombrie 1990. 16. Între 15 octombrie 1990 și 15 octombrie 1996, judecătorul a făcut douăzeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale privind scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 17. La începutul lunii ianuarie 1997, reclamantul a reușit apartamentul deoarece chiriașii au evacuat spontan sediul. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 18. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEII 19. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 20. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 21. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.22. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, ceea ce ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șase ani și două luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a reuși apartamentul. 23. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate”. Prejudiciu material 25. Reclamantul a solicitat reparație pentru prejudiciul pecuniar pe care l-a sustinut, pe care l-a pus la 69.765.123 lire italiene (ITL) [36.030.68 euro (EUR)], suma de 54.708.000 ITL fiind pierderea închirierii pentru perioada de 24 martie 1989 (data la care Magistratul de la Milano a ordonat ca imobilele să fie vacante) până în ianuarie 1997 (în cazul în care reclamantul a recuperat posesia apartamentului), suma ITL 15.057.123 [7.776.36 EUR] pentru costurile de executare a ordinului de posesie. 26. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind orice prejudiciu material susținute. 27. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensație pentru prejudiciu material rezultate din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, decide să atribuie într-un mod echitabil 7,900 EUR sub acest cap. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 de ani) Seria A, nr. 315-C, p. 56, § 50). Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, dovezile din fața acesteia și perioada în cauză și hotărârea în mod echitabil, Curtea a atribuit 3 500 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 28. Reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de Curte într-un mod echitabil. 29. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile morale susținute. 30. Curtea reamintește că este afirmat în hotărârea lui Cominersoll că nu poate exclude posibilitatea ca o societate comercială să poată fi acordată compensații pentru prejudiciu moral (Cominersoll S.A. c. Portugal [GC], n 35382/97, CEDO 2000-IV, § 35). Dacă ar trebui acordată o atribuire depinde de circumstanțele fiecărui caz. În circumstanțele prezentei cazuri, cu toate acestea, Curtea constată că nu s-a stabilit că societatea reclamantă a suferit orice prejudiciu moral ca urmare a duratei procedurii de evacuare. Prin urmare, respinge această afirmație. Costuri și cheltuieli 31. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale dinaintea Comisiei, pe care le-a pus la ITL 5.600,000 [2.892.16 EUR]. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 11.400 EUR (un mie de patru sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 2.000 EUR (doi mii de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

IMMOBILIARE SOLE SRL v. ITALY

(Application no. 32766/96)

JUDGMENT

STRASBOURG

19 December 2002

FINAL

19/03/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Immobiliare Sole Srl v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

G.

Raimondi,

ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 5 December 2002,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 32766/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Immobiliare Sole Srl (“the applicant”), an Italian company, on 7

January 1996.

2.

The applicant was represented by Mr G. Tomasoni, a lawyer practising in Milan. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr

V.

Esposito.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that it had been unable to recover possession of its flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, it further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr G. Raimondi as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 22 June 2000 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant is an Italian company having its registered seat in Milan.

9.

Mrs C. was the owner of an apartment in Milan, which she had let to D.S.

10.

In a registered letter of 20 January 1987, she informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December

1987 and asked him to vacate the premises by that date.

11.

In a writ served on the heirs of the tenant, who had died in the meantime, on 25

February 1988, Mrs C. reiterated her intention to terminate the lease and summoned them to appear before the Milan Magistrate.

12.

By a decision of 24 March 1988, which was made enforceable on 29

March 1988, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 24 March 1989.

13.

On 25 July 1989, the applicant became the owner of the apartment.

14.

On 17 July 1990, the applicant served notice on the heirs, now tenants, requiring them to vacate the premises.

15.

On 5 October 1990, it served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15

October

1990.

16.

Between 15 October 1990 and 15 October 1996, the bailiff made twenty-one attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions on the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

17.

At the beginning of January 1997, the applicant repossessed the apartment as the tenants had spontaneously vacated the premises.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

18.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

19.

The applicant complained that it had been unable to recover possession of its flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. It alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

20.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

21.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11

January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

22.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has had to wait for approximately six years and two months from the first attempt of the bailiff before repossessing the flat.

23.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

24.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

25.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage it had sustained, which it put at 69,765,123 Italian lire (ITL) [36,030.68

euros

(EUR)], the sum of ITL 54,708,000 being the loss of rent for the period from 24 March 1989 (the date on which the Milan Magistrate ordered that the premises be vacated) to January 1997 (when the applicant recovered possession of the flat), the sum of ITL

15,057,123 [EUR

7,776.36] for the costs of executing the possession order.

26.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of any pecuniary damage sustained.

27.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent (see

Immobiliare Saffi

, cited above, § 79). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award on an equitable basis EUR 7,900 under this head.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court considers that they must be reimbursed in part (see the

Scollo v. Italy

judgment of 28

September 1995, Series A no. 315-C, p. 56, § 50). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the evidence before it and the period concerned, and ruling on an equitable basis, the Court awards EUR 3,500 under this head.

B.

Non-pecuniary damage

28.

The applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

29.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained.

30.

The Court recalls that is has stated in its Comingersoll judgment that it cannot exclude the possibility that a commercial company may be awarded compensation for non-pecuniary damage (

Comingersoll S.A. v. Portugal

[GC], n

o

35382/97, ECHR 2000-IV, § 35). Whether an award should be made will depend on the circumstances of each case. In the circumstances of the present case, however, the Court finds that it has not been established that the applicant company has suffered any non-pecuniary damage as a result of the duration of the eviction procedure. It therefore dismisses this claim.

C.

Costs and expenses

31.

The applicant sought reimbursement of its costs and expenses before the Commission, which it put at ITL 5,600,000 [EUR 2,892.16].

32.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum. In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 2,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

33.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

11,400 EUR (eleven thousand four hundred euros) for pecuniary damage;

(ii)

2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 19 December 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President