- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 decembrie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu material — sumă acordată
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Folliero împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE FOLLIERO c. ITALIA (Declarația nr. 33376/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 19 decembrie 2002 FINAL 19/03/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Folliero c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L.
Rozakis Președintele Dna Tulkens Bonello Lorenzen Dna Vajić Dna Botoucharova judecători, Raimondi, judecător ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, după ce a deliberat în privat la 5 decembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 33376/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 33376/96) de dl Renato Folliero (nr. 22 iulie 1996). Reclamantul a fost reprezentat de dl G. Romano, avocat practicant în Benevento. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl Esposito.
Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el s-a plâns în continuare în legătură cu durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 22 martie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă.
La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primei secțiuni. FACTE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1927 și trăiește în Napoli. El este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat pe R.T.10. Într-o scrisoare servită pe chiriașul din 15 iulie 1988, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. 11. Prin decizia provizorie din 20 ianuarie 1989, judecătorul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare, a ordonat ca sediile să fie anulate până la 20 ianuarie 1990 și să decline competența din cauza valorii cazului. 12. La 22 februarie 1989, reclamantul a reluat procesul dinaintea Curții de District din Napoli.
Prin hotărârea din 14 aprilie 1994, Curtea a declarat că închiderea închirierii a fost încheiată la 31 decembrie 1987 și a confirmat data vacanței indicată de judecător. Hotărârea a fost respinsă la 2 septembrie 1994. 13. La 1 aprilie 1995, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. 14. La 21 aprilie 1995, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 30 mai 1995. 15. Între 30 mai 1995 și 21 septembrie 1999, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.
16. La o dată neespecificată în 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului său. II. HOTĂRÂREA INTERNAȚIONALĂ PRIVIND HOTĂRÂREA INTERNAȚIONALĂ este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 DE PROTOCOL Nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 DE CONVENȚIE 18. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție și a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.
Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 19. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 20. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.
21. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, ceea ce ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte mai mult de patru ani și șapte luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a reuși apartamentul. 22. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II.
APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 24. Reclamantul a solicitat reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care le-a pus la 30 000 000 de lire italiene (ITL) [15,493,71 euro (EUR)], suma de 27 000 000 de ITL [13 944.34 EUR] fiind pierderea închirierii pentru perioada de 2 septembrie 1994 (data în care hotărârea Curții de District de la Napoli a devenit executabilă) până în 2000 (când reclamantul a retras apartamentul său), suma de ITL 2 868.128 [EUR 1,481,26] mai mult de 600 000 ITL [309,87 EUR] pentru costurile și cheltuielile procedurii interne și pentru costurile de executare a ordinului de posesie.
25. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi ale oricărei prejudiciu material. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondurile nu sunt legate de presupusele încălcări și că costurile suportate în cursul stadiului de executare sunt datorate numai pentru perioada care s-a considerat o ingerință disproporționată cu dreptul de proprietate al reclamantului. 26. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale (a se vedea Immobiliare Saffi , citată mai sus, § 79). Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea decide, având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, să atribuie în mod echitabil 1 500 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 27. Reclamantul a susținut 120.000.000 de ITL [61.974.83 EUR] pentru prejudiciile morale.
28. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezile de prejudiciu moral susținute și că sumele susținute au fost excesive. 29. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi susținut unele prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 3000 EUR. Costurile și cheltuielile 30. Reclamantul a solicitat rambursarea pentru costurile și cheltuielile sale dinaintea Comisiei, pe care le-a pus la ITL 21.774.960 [11.245.83 EUR].
31. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Bottazzi v. Italia [GC], nr. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și atribuirea reclamantului acestui sumă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului
FIRST SECTION
CASE OF FOLLIERO v. ITALY (Application no. 33376/96) JUDGMENT STRASBOURG 19 December 2002 FINAL 19/03/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Folliero v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , judges, Mr G . Raimondi , ad hoc judge , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 5 December 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 33376/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Mr Renato Folliero (“the applicant”), an Italian national, on 22 July 1996.
The applicant was represented by Mr G. Romano, a lawyer practising in Benevento. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr V. Esposito.
The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, he further complained about the length of the eviction proceedings.
The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).
The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr G. Raimondi as ad hoc judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).
On 22 March 2001 the Court declared the application admissible.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
8. The applicant was born in 1927 and lives in Naples.
He is the owner of a flat in Naples, which he had let to R.T.
In a writ served on the tenant on 15 July 1988, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.
By a provisional decision of 20 January 1989, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit, ordered that the premises be vacated by 20 January 1990 and declined jurisdiction on account of the value of the case.
On 22 February 1989, the applicant resumed the proceedings before the Naples District Court. By a judgment of 14 April 1994, the court declared that the lease was terminated as of 31 December 1987 and confirmed the date of vacation indicated by the Magistrate. The judgment was made enforceable on 2 September 1994.
On 1 April 1995, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.
On 21 April 1995, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 May 1995.
Between 30 May 1995 and 21 September 1999, the bailiff made twelve attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.
On an unspecified date in 2000, the applicant recovered possession of his flat. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
17. The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
The applicant complained that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see Immobiliare Saffi , cited above, §§ 46-66; Lunari v. Italy, no. 21463/93, 11 January 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italy , no . 15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).
The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has had to wait for more than four years and seven months after the first attempt of the bailiff before repossessing the flat.
Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
23. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage
The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he put at 30,000,000 Italian lire (ITL) [15,493.71 euros (EUR)], the sum of ITL 27,000,000 [EUR 13,944.34] being the loss of rent for the period from 2 September 1994 (the date when the judgment of the Naples District Court became enforceable) to 2000 (when the applicant repossessed his flat), the sum of ITL 2,868,128 [EUR 1,481.26] plus more than ITL 600,000 [EUR 309.87] for the costs and expenses of the domestic proceedings and the costs for executing the possession order.
The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of any pecuniary damage. As regards the costs incurred in the domestic proceedings, the Government argued that the costs of the proceedings on the merits were not related to the alleged violations and that the costs incurred during the enforcement stage were due only for the period that was regarded as being a disproportionate interference with the applicant's right of property.
The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage (see Immobiliare Saffi , cited above, § 79). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award on an equitable basis EUR 1,500 under this head. B. Non-pecuniary damage
The applicant claimed ITL 120,000,000 [EUR 61,974.83] for the non-pecuniary damage.
The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained and that the amount claimed was excessive.
The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 3,000. C. Costs and expenses
The applicant sought reimbursement for his costs and expenses before the Commission, which he put at ITL 21,774,960 [EUR 11,245.83].
According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (see, for example, Bottazzi v. Italy [GC], no. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 2,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount. D. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) 1,500 EUR (one thousand five hundred euros) for pecuniary damage; (ii) 3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) 2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 19 December 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President