CASE OF G. AND M. v. ITALY

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE G. și M. v. ITALY (Declararea nr. 31740/96) ÎN CUZIA DE JUSTICIU STASBOURG 27 februarie 2003 FINAL 27/05/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul G. și M. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova dna Steiner judecătorește Raimondi, judecătorul ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii care a deliberat în privat la 6 februarie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31740/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 31740/96), de către dl A.G. și dna G.M. (nr. 11 mai 1996, „reclamanții”), resortisanții italieni. Reclamanții au fost reprezentați de dl S. Ceni, avocat care practică în Florența. Guvernul italian („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl F. Crisafulli. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu au putut recupera posesia apartamentului lor într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ei s-au plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc În 15 iunie 2000, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. Reclamanții s-au născut în 1951 și, respectiv, 1953 și trăiesc în Florența. Doamna B.P. a fost proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat să-l îndrepte la M.D.S. 10. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 21 noiembrie 1985, ea i-a informat de intenția ei de a termina leasingul expirat la 31 mai 1986 și l-a convocat să apară în fața Magistratului Florenței. 11. Prin decizia din 9 decembrie 1985, care a fost făcută executivă la 11 octombrie 1988, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 31 decembrie 1988. 12. La 17 decembrie 1986, reclamanții au devenit proprietarii apartamentului. 13. La 8 noiembrie 1989, reclamanții au primit anunț asupra chiriașului care l-a solicitat să își părăsească imobilul. 14. La 27 decembrie 1989, reclamanții au făcut o notificare cu privire la chiriașul care l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 23 ianuarie 1990. 15. La 2 iunie 1990, reclamanții au făcut o declarație legală care a solicitat urgent ca locație pentru ei înșiși. 16. Între 23 ianuarie 1990 și 17 iunie 1996, judecătorul a făcut 14 Fiecare încercare de recuperare a posesiunii s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamanții nu au fost acordate asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. 17. La 4 septembrie 1996, locatarul a evacuat sediul. II. RELEVANT HOTĂRÂREA DOMESTICĂ 18. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 ȘI § 1 AL CONVENȚIEI 19. Reclamanții se plâng că nu au putut recupera posesia apartamentului lor într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. Ele au susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 20. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 21. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 22. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamanții au trebuit să aștepte șase ani și șapte luni înainte de a reuși apartamentul. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 23. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 24. Reclamanții au solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-au suportat, inclusiv costurile de executare a ordinului de posesie, care au lăsat chestiunea să fie evaluată de Curte în mod echitabil. 25. Guvernul a subliniat că reclamanții nu au adăugat dovezi ale oricărei prejudiciu material susținute ca urmare a presupusei încălcări. Curtea remarcă că art. 60 din Regulamentul de procedură impune reclamanților să prezinte elemente ale cererilor lor, împreună cu documentele justificative sau voucherele relevante „defalcarea pe care Camera o poate respinge în întregime sau în parte”. Întrucât reclamanții nu s-au conformat acestei dispoziții, Curtea hotărăște să nu pronunțe nicio atribuire în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 27. Reclamanții au lăsat chestiunea să fie evaluată de Curte într-un mod echitabil.28. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să atribuie fiecare reclamant 6.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 29. Reclamanții au solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor în fața Curții și au lăsat chestiunea la discreția Curții. 30. Curtea remarcă că art. 60 din Regulamentul Curții impune reclamanților să prezinte informații cu titlu al cererilor lor, împreună cu documentele justificative sau bonuri relevante „defalcarea pe care Camera o poate respinge în întregime sau în parte”. Întrucât reclamanții nu s-au conformat acestei dispoziții, Curtea hotărăște să nu pronunțe nicio atribuire în temeiul acestui șef. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; depune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească fiecare solicitant, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, suma următoare: 6.000 EUR (seize mii de euro) pentru prejudiciu moral; (b) cea de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 februarie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

G. and M. v. ITALY

(Application no. 31740/96)

JUDGMENT

STRASBOURG

27 February 2003

FINAL

27/05/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of G. and M. v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mrs

E.

Steiner

,

judges

,

Mr

G.

Raimondi,

ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 6 February 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 31740/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by Mr A.G. and Mrs G.M. (“the applicants”), Italian nationals, on 11

May

1996.

2.

The applicants were represented by Mr S. Ceni, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr F. Crisafulli.

3.

The applicants complained under Article 1 of Protocol No. 1 that they had been unable to recover possession of their flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, they further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr G. Raimondi as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 15 June 2000 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicants were born in 1951 and 1953 respectively and live in Florence.

9.

Mrs B.P. was the owner of an apartment in Florence, which she had let to M.D.S.

10.

In a writ served on the tenant on 21 November 1985, she informed him of her intention to terminate the lease expiring on 31

May

1986 and summoned him to appear before the Florence Magistrate.

11.

By a decision of 9 December 1985, which was made enforceable on 11 October 1988, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31

December

1988.

12.

On 17 December 1986, the applicants became the owners of the apartment.

13.

On 8 November 1989, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

14.

On 27 December 1989, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23

January 1990.

15.

On 2 June 1990, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.

16.

Between 23 January 1990 and 17 June 1996, the bailiff made fourteen

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

17.

On 4 September 1996, the tenant vacated the premises.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

18.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

19.

The applicants complained that they have been unable to recover possession of their flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. They alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

20.

The applicants also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

21.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11

January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

22.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicants have had to wait for six years and seven months before repossessing the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

23.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

24.

The applicants sought reparation for the pecuniary damage they had sustained including the costs of executing the possession order. They left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

25.

The Government stressed that the applicants had failed to adduce evidence of any pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

26

.

The Court notes that Rule 60 of the Rules of Court requires applicants to submit itemised particulars of their claims, together with the relevant supporting documents or vouchers “failing which the Chamber may reject the claim in whole or in part”. Since the applicants have failed to comply with that rule, the Court decides to make no award under this head.

B.

Non-pecuniary damage

27.

The applicants left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

28.

The Court considers that the applicants must have sustained some non-pecuniary damage. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award each applicant EUR 6,000 under this head.

C.

Costs and expenses

29.

The applicants sought reimbursement for their costs and expenses before the Court. They left the matter to the discretion of the Court.

30.

The Court notes that Rule 60 of the Rules of Court requires applicants to submit itemised particulars of their claims, together with the relevant supporting documents or vouchers “failing which the Chamber may reject the claim in whole or in part”. Since the applicants have failed to comply with that rule, the Court decides to make no award under this head.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay each applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amount:

6,000 EUR (six thousand euros) for non-pecuniary damage;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 27 February 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

rozakis

Deputy Registrar

President