CASE OF G.G. v. ITALY

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE G.G. v. ITALIA (Declarația nr. 43580/98) ÎN MATERIA REGULUI Strasburg 3 aprilie 2003 FINAL 09/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul G.G. v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Botoucharova, Kovler, judecători L. Ferrari Bravo , judecător ad hoc și dl S. nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 13 martie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 43580/98 împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de un național italian, dl G.G. („Reclamantul”), la 14 septembrie 1998. Președintele Camerei a aderat la cererea reclamantului de a nu-și divulga numele (art. 47 § 3 din Regulamentul de procedură). Reclamantul a fost reprezentat de dl C. Defilippi, un avocat care practică în Parma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și, respectiv, de co-agentii lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el s-a plâns în continuare în legătură cu durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl L. Ferrari Bravo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Reclamantul s-a născut în 1940 și locuiește în La Spezia. El este proprietarul unui apartament din La Spezia, pe care l-a lăsat B.L. Într-o scrisoare înregistrată din 21 februarie 1992, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 august 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 10. La 31 august 1992, el a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. 11. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 22 februarie 1993, reclamantul a informat chiriașul despre intenția sa de a încheia închiriere și l-a chemat să apară în fața Magistratului La Spezia. 12. Prin decizia din 4 martie 1993, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul La Spezia a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1993. 13. La 14 ianuarie 1994, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 14. La 16 februarie 1994, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 8 martie 1994. 15. La 30 mai 1994, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru mama sa. 16. Între 8 martie 1994 și 14 mai 1998, judecătorul a făcut trei încercări de recuperare a posesiunii. 17. Fiecare încercare s-a dovedit nesuficientă, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 27 septembrie 1996, reclamantul a cerut magistratului La Spezia asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Magistratul La Spezia a respins cererea. 19. La 13 februarie 1998 și la 4 mai 1998, reclamantul a furnizat două anunțuri pentru a renunța la chiriaș, informand-l că ordinul de posesie va fi executat cu ajutorul poliției. 20. La 14 mai 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 21. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil din cauza lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 23. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 24. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia , nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 25. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, ceea ce ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul așteaptă aproximativ patru ani și două luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a putea revoca apartamentul. 26. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite să se facă numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamantul a solicitat reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care a pus la 11.730.000 lire italiene (ITL) [6.058.04 euro (EUR)], pentru pierderea închirierii pentru perioada de 31 august 1992, data încheierii contractului, până la 14 mai 1998, data în care a fost vacant apartamentul, și 22.992.000 lire ITL [11.874.38 EUR] pentru presupusa imposibilitate de vânzare a apartamentului în 1992. 29. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile materiale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 30. Tribunalul consideră că reclamantul trebuie acordat compensații pentru prejudiciu material rezultate din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi § 79. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, decide să acorde pe bază echitabilă 1.200 EUR pentru prejudiciu material, care include, de asemenea, imposibilitatea vânzării apartamentului. Prejudiciu moral 31. Reclamantul a solicitat o reparare pentru nepecunia susținută, pe care a pus-o la 30,987,41 EUR. 32. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile morale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 33. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător pur și simplu constatarea unei încălcări. Curtea decide să atribuie în mod echitabil 5.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale în fața Curții, pe care le-a pus la ITL 25,684,109 [13,264,74 EUR] 35. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (Bottazzi c. Italia) , nr. 34884/97, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1999-V, § 30). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 1.200 EUR (o mie două sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 5.000 EUR cinci mii euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.000 EUR (2 mii euro) pentru costuri și cheltuieli legale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

G.G. v. ITALY

(Application no. 43580/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

3 April 2003

FINAL

09/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of G.G. v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mr

L. Ferrari Bravo

, ad hoc

judge

,

and Mr S.

nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 43580/98) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr G.G. (“the applicant”), on 14 September 1998. The President of the Chamber acceded to the applicant's request not to disclose his name (Rule 47 § 3 of the Rules of Court).

2.

The applicant was represented by Mr C. Defilippi, a lawyer practising in Parma. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, he further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr L. Ferrari Bravo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 4 October 2001

the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1940 and lives in La Spezia. He is the owner of an apartment in La Spezia, which he had let to B.L.

9.

In a registered letter of 21 February 1992, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

August 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

10.

On 31 August 1992, he served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

11.

In a writ served on the tenant on 22 February 1993, the applicant informed the tenant of his intention to terminate the lease and summoned him to appear before the La Spezia Magistrate.

12.

By a decision of 4 March 1993, which was made enforceable on the same day, the La Spezia Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1993.

13.

On 14 January 1994, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

14.

On 16 February 1994, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 March 1994.

15.

On 30 May 1994, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his mother.

16.

Between 8 March 1994 and 14 May 1998, the bailiff made three attempts to recover possession.

17.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

18.

On 27 September 1996, the applicant asked the La Spezia Magistrate for police assistance in enforcing the order for possession. The La Spezia Magistrate rejected the request.

19.

On 13 February 1998 and on 4 May 1998, the applicant served two notices to quit on the tenant, informing him that the order for possession would be enforced with the assistance of the police.

20.

On 14 May 1998, the applicant recovered possession of the apartment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

21.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

22.

The applicant complained that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

23.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

24.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no. 15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

25.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has been waiting for approximately four years and two months after the first attempt of the bailiff before he could repossess the flat.

26.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

28.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he put at 11,730,000 Italian Lire (ITL) [6,058.004 euros (EUR)], for the loss of rent for the period from 31 August 1992, date of the end of the contract, to 14 May 1998, date on which the flat was vacated, and ITL 22,992,000 [11,874.38 EUR] for the alleged impossibility of selling the flat in 1992.

29.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of the pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

30.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent (see

Immobiliare Saffi

cited above, § 79). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award on an equitable basis EUR

1,200 for pecuniary damage, which also includes the impossibility of selling the flat.

B.

Non-pecuniary damage

31.

The applicant sought reparation for the non-pecuniary sustained, which he put at ITL 60,000,000 [30,987.41 EUR].

32.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

33.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. The Court decides to award on an equitable basis EUR

5,000 under this head.

C.

Costs and expenses

34.

The applicant sought reimbursement for his costs and expenses before the Court, which he put at ITL 25,684,109 [13,264.74 EUR]

.

35.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (

Bottazzi v. Italy

, no. 34884/97, Reports of Judgments and Decisions 1999-V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR

2,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

36.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

1,200 EUR (one thousand two hundred euros) for pecuniary damage;

(ii)

5,000 EUR five thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President