CASE OF CAPURSO v. ITALY

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE CAPURSO v. ITALIA (Depunerea nr. 4506/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG 3 aprilie 2003 FINAL 03/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Capurso v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen Doamna Vajić Dna Botoucharova Steiner, judecătorii L. Ferrari Bravo judecător ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii care s-a deliberat în privat la 13 martie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 4506/98) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 4506/98) de către un național italian, dl Francesco Saverio Capurso (nr. 14 iulie 1998). Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și, respectiv, de co-agentii lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Crisafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el s-a plâns în continuare în legătură cu durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl L. Ferrari Bravo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit Primei Secțiuni nou compuse. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Milano. Într-o scrisoare din 28 iunie 1982, fostul proprietar al apartamentului a informat R.S. (locatarul) că intenționează să încheie închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 10. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 16 aprilie 1984, proprietarul a reiterat intenția de a închiria și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. 11. Prin decizia din 20 noiembrie 1984, care a fost făcută executivă la aceeași dată, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 10 septembrie 1985. 12. Locatarul a cerut Magistratului de la Milano să amâne procedura de executare. Magistratul de la Milano a stabilit o dată proaspătă pentru sfârșitul lunii august 1986. 13. La 29 ianuarie 1985, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. 14. La 4 iulie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. 15. La 19 august 1986, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 24 septembrie 1986. 16. Între 24 septembrie 1986 și 22 octombrie 1987, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 17. La 24 martie 1987, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca cazare pentru el însuși. 18. Locatarul a cerut Magistratului Milan să stabilească din nou o dată proaspătă pentru executarea pentru 28 iulie 1988. 19. La 14 decembrie 1988 și 14 aprilie 1989, reclamantul a efectuat două anunțuri privind chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. 20. La 4 mai 1989, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 mai 1989. 21. În perioada 26 mai 1989-13 ianuarie 2000, judecătorul a făcut patruzeci și patru încercări de recuperare a posesiunii. 22. La 13 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. DIRECȚIUL DOMESTIC RELEVANT 23. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEII 24. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47). 27. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente de la guvern, ceea ce ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ treisprezece ani și trei luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a reuși apartamentul. 28. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 30. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciul pecuniar pe care l-a suportat, pe care a pus-o la 68.492.746 [35.373,5 euro (EUR)], suma de ITL 64.211.000 [33.162.21 EUR] fiind diferența dintre chiria pe care a trebuit să o plătească pentru alte apartamente și chiria plătită de locatarul apartamentului său de la perioada din iunie 1987 la ianuarie 2000, suma de ITL 4.281.746 [EUR] 2111.34] fiind costurile procedurii de executare 31. Guvernul a susținut că suma solicitată a fost excesivă și a contestat criteriile utilizate de către solicitant. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondurile nu sunt legate de presupusele încălcări și că costurile suportate în cursul stadiului de executare sunt datorate numai pentru perioada care s-a considerat o ingerință disproporționată cu dreptul de proprietate al reclamantului. 32. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere elementele de probă anterioare și perioada în cauză, decide să-l acorde, pe o bază echitabilă, 27 000 EUR sub acest cap. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 de ani) Seria A nr. 315-C, p. 56, § 50). Consideră că mijloacele de calcul propuse de reclamant sunt un punct de pornire rezonabil. Cu toate acestea, având în vedere dovezile de dinaintea acesteia și perioada în cauză și hotărârea pe o bază echitabilă, aceasta îi acordă 1000 EUR. Prejudiciu moral 33. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 10 000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 36. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice, pe care le-a pus la ITL 6.340.000 [3.274.34 EUR] pentru costurile și cheltuielile sale în fața Curții. În orice caz, reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 37. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 28 000 EUR (20 de mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 10.000 EUR (10 mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 500 EUR (5 sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

CAPURSO v. ITALY

(Application no. 45006/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

3 April 2003

FINAL

03/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Capurso v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

Mr

L. Ferrari Bravo

,

ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 45006/98) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Francesco Saverio Capurso (“the applicant”), on 14 July 1998.

2.

The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr.

F. Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, he further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr L. Ferrari Bravo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 4 October 2001 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1945 and lives in Milan.

9.

In a letter of 28 June 1982, the former owner of the flat informed R.S. (the tenant) that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.

10.

In a writ served on the tenant on 16 April 1984, the owner reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

11.

By a decision of 20 November 1984, which was made enforceable on the same date, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 10 September 1985.

12.

The tenant asked the Milan Magistrate to postpone the enforcement proceedings. The Milan Magistrate set a fresh date for the end of August

1986.

13.

On 29 January 1985, the applicant became the owner of the flat and pursued the enforcement proceedings.

14.

On 4 July 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

15.

On 19 August 1986, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 24

September

1986.

16.

Between 24 September 1986 and 22 October 1987, the bailiff made twelve

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

17.

On 24 March 1987, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

18.

The tenant asked the Milan Magistrate to set again a fresh date for the enforcement for 28 July 1988.

19.

On 14 December 1988 and on 14 April 1989, the applicant served two notices on the tenant requiring him to vacate the premises.

20.

On 4 May 1989, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 26 May 1989.

21.

Between 26 May 1989 and 13 January 2000, the bailiff made forty-four attempts to recover possession.

22.

On 13 January 2000, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

23.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained that he had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11

January

2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30

November 2000, §§ 33-47).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has had to wait for approximately thirteen years and three months from the first attempt of the bailiff before repossessing the flat.

28.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

30.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he put at 68,492,746 [35,373.5 euros (EUR)], the sum of ITL 64,211,000 [EUR 33,162.21] being the difference between the rent he had to pay for other flats and the rent paid by the tenant of his flat from the period from June

1987 to January 2000, the sum of ITL 4,281,746 [EUR

2,211.34] being the costs of the enforcement proceedings

31.

The Government submitted that the amount claimed was excessive and challenged the criteria that had been used from the applicant.

As regards the costs incurred in the domestic proceedings, the Government argued that the costs of the proceedings on the merits were not related to the alleged violations and that the costs incurred during the enforcement stage were due only for the period that was regarded as being a disproportionate interference with the applicant's right of property.

32.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage. Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award him, on an equitable basis, EUR 27,000 under this head.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court considers that they must be reimbursed in part (see the

Scollo v. Italy

judgment of 28

September 1995, Series A no. 315-C, p. 56, § 50). It considers the means of calculation proposed by the applicant to be a reasonable starting point. However, in the light of the evidence before it and the period concerned, and ruling on an equitable basis, it awards him EUR 1,000.

B.

Non-pecuniary damage

33.

The applicant claimed ITL 50,000,000 [EUR 25,822.84] for the non-pecuniary damage.

34.

The Government submitted that in any event the amount claimed was excessive.

35.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 10,000 under this head.

C.

Costs and expenses

36.

The applicant sought reimbursement of his legal costs, which he put at ITL 6,340,000 [EUR 3,274.34] for his costs and expenses before the Court. In any event, the applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

37.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum. In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 500 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

28,000 EUR (twenty-eight thousand euros) for pecuniary damage;

(ii)

10,000 EUR (ten thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

500 EUR (five hundred euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President