CASE OF ANNA CARBONE v. ITALY

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE ANNA CARBONE v. ITALIA (Declarația nr. 48842/99) HOTĂRÂREA Strasburg 22 mai 2003 FINAL 22/08/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Anna Carbone v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner, judecătorii și dl S. Nielsen, grefierul secțiunii adjuncte, deliberat în privat la 29 aprilie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 48842/99) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Anna Carbone („reclamantul”), la 14 aprilie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Barbara, un avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiune a Curții (art. 52 §§ ) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care ar lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul este un național italian, născut în 1906 și locuiește în Roma. A.M.G. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.T. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 31 decembrie 1990, proprietarul a informat chiriașul ei de intenția de a termina închirierea la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și l-a chemat să apară înaintea Magistratului de Roma. 10. Prin decizia din 7 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1992. 11. La 13 decembrie 1994, proprietarul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 12. La 3 mai 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 30 mai 1995 13. Între 30 mai 1995 și 30 ianuarie 1997, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 14. La o dată neespecificată din 1995, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. 15. La 30 mai 1997, ea a comunicat chiriașului care l-a cerut să părăsească sediul. La 14 iulie 1997, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 25 iulie 1997. 16. Între 25 iulie 1997 și 11 septembrie 1998, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 17. La 13 octombrie 1998, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 noiembrie 1998. 18. Între 11 noiembrie 1998 și 16 noiembrie 1999, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesare. 19. La 19 octombrie 2000, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 20. La 9 noiembrie 2000, ea l-a informat pe locatar că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 decembrie 2000 21. La 7 decembrie 2000, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii care nu s-a dovedit a fi reușit, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. 22. Prin urmare, în temeiul Legii nr. 388 din 23 decembrie 2000 și al Decretului Legii nr. 247 din 2 iulie 2001, procedurile de evacuare au fost suspendate până la 31 decembrie 2001. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. DREPTUL ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI AL ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEII 24. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. Ea a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47). 27. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente de la guvern, ceea ce ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șase ani după ianuarie 1996 (în cazul în care reclamantul a fost cu siguranță proprietarul apartamentului) fără a fi recuperat posesia apartamentului. 28. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu moral 30. Reclamantul a solicitat 25 000 000 de ITL pentru prejudiciu moral (12 911.42 EUR). 31. Guvernul a susținut că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, suficientă satisfacție și că, în orice caz, suma susținută este excesivă. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile morale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 32. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 3000 EUR sub acest cap. Costurile și cheltuielile 33. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice, pe care le-a pus la 8 422 650 ITL [4349,94 EUR] În conformitate cu jurisprudența Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile, numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea cazul Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 1000 EUR (1.000 EUR) pentru costuri și cheltuieli legale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 mai 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

ANNA CARBONE v. ITALY

(Application no. 48842/99)

JUDGMENT

STRASBOURG

22 May 2003

FINAL

22/08/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Anna Carbone v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 29 April 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 48842/99) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mrs Anna Carbone (“the

applicant”), on 14 April 1999.

2.

The applicant was represented by Mr A. Barbara, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court.

5.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

6.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

7.

The applicant is an Italian national, born in 1906 and living in Rome.

8.

A.M.G. was the owner of a flat in Rome, which she had let to M.T.

9.

In a writ served on the tenant on 31 December 1990, the owner informed the tenant of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 30

June 1991 and summoned him to appear before the Rome Magistrate.

10.

By a decision of 7 May 1991, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 May 1992.

11.

On 13 December 1994, the owner served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

12.

On 3 May 1995, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 30 May 1995.

13.

Between 30 May 1995 and 30 January 1997, the bailiff made eight attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the owner was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

14.

On an unspecified date of 1995, the applicant, became the owner of the flat.

15.

On 30 May 1997, she served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 14 July 1997, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 25 July 1997.

16.

Between 25 July 1997 and 11 September 1998, the bailiff made five attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

17.

On 13 October 1998, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11

November

1998.

18.

Between 11 November 1998 and 16 November 1999, the bailiff made four attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

19.

On 19 October 2000, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

20.

On 9 November 2000, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 7

December

2000.

21.

On 7 December 2000, the bailiff made one attempt to recover possession which proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

22.

Subsequently, pursuant to Law no. 388 of 23 December 2000 and to Law Decree no. 247 of 2 July 2001, the eviction proceedings have been suspended until 31 December 2001.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

23.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11

January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has had to wait for approximately six years after January 1996 (when the applicant was for sure the owner of the flat) without having recovered possession of the flat.

28.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

29.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Non-pecuniary damage

30.

The applicant claimed ITL 25,000,000 for non-pecuniary damage (EUR 12,911.42).

31.

The Government submitted that a finding of a violation would in itself constitute sufficient just satisfaction. They submitted that in any event the amount claimed was excessive. The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

32.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 3,000 under this head.

B.

Costs and expenses

33.

The applicant sought reimbursement of her legal costs, which she put at ITL 8,422,650

[EUR 4,349.94]

for her costs and expenses before the Court.

34.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (see the case

Bottazzi v. Italy

[GC], no. 34884/97, § 30, ECHR 1999-V). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 1,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

C.

Default interest

35.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

1,000 EUR (one thousand euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 22 May 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President