CtEDO 22.05.2003 Auto

CASE OF ANNA CARBONE v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.05.2003
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;Violation of P1-1;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF ANNA CARBONE v. ITALY (CtEDO, 2003)
HUDOC · oficial

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE ANNA CARBONE v. ITALIA (Declarația nr. 48842/99) HOTĂRÂREA Strasburg 22 mai 2003 FINAL 22/08/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Anna Carbone v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova Zagrebelsky dna Steiner, judecătorii și dl S. Nielsen, grefierul secțiunii adjuncte, deliberat în privat la 29 aprilie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 48842/99) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Anna Carbone („reclamantul”), la 14 aprilie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Barbara, un avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de consilienții lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiune a Curții (art. 52 §§ ) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care ar lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul este un național italian, născut în 1906 și locuiește în Roma. A.M.G. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat M.T. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 31 decembrie 1990, proprietarul a informat chiriașul ei de intenția de a termina închirierea la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și l-a chemat să apară înaintea Magistratului de Roma. 10. Prin decizia din 7 mai 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 mai 1992. 11. La 13 decembrie 1994, proprietarul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 12. La 3 mai 1995, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 30 mai 1995 13. Între 30 mai 1995 și 30 ianuarie 1997, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare a dovedit că nu a avut succes, deoarece proprietarul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 14. La o dată neespecificată din 1995, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. 15. La 30 mai 1997, ea a comunicat chiriașului care l-a cerut să părăsească sediul. La 14 iulie 1997, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 25 iulie 1997. 16. Între 25 iulie 1997 și 11 septembrie 1998, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 17. La 13 octombrie 1998, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 11 noiembrie 1998. 18. Între 11 noiembrie 1998 și 16 noiembrie 1999, judecătorul a făcut patru încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesare. 19. La 19 octombrie 2000, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 20. La 9 noiembrie 2000, ea l-a informat pe locatar că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 decembrie 2000 21. La 7 decembrie 2000, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii care nu s-a dovedit a fi reușit, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinii de posesie. 22. Prin urmare, în temeiul Legii nr. 388 din 23 decembrie 2000 și al Decretului Legii nr. 247 din 2 iulie 2001, procedurile de evacuare au fost suspendate până la 31 decembrie 2001. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. DREPTUL ARTICOLUL 1 ALEGAT AL PROTOCOLUL 1 ȘI AL ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEII 24. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. Ea a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47). 27. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente de la guvern, ceea ce ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ șase ani după ianuarie 1996 (în cazul în care reclamantul a fost cu siguranță proprietarul apartamentului) fără a fi recuperat posesia apartamentului. 28. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu moral 30. Reclamantul a solicitat 25 000 000 de ITL pentru prejudiciu moral (12 911.42 EUR). 31. Guvernul a susținut că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, suficientă satisfacție și că, în orice caz, suma susținută este excesivă. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile morale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 32. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 3000 EUR sub acest cap. Costurile și cheltuielile 33. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice, pe care le-a pus la 8 422 650 ITL [4349,94 EUR] În conformitate cu jurisprudența Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile, numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea cazul Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 1000 EUR (1.000 EUR) pentru costuri și cheltuieli legale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 22 mai 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă