CASE OF PAOLA ESPOSITO v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE PAOLA ESPOSITO v. ITALIA (Declarația nr. 30883/96) HOTĂRÂREA STASBOURG 19 decembrie 2002 FINAL 19/03/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Paola Esposito v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Președintele Rozakis dna Tulkens Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova Kovler judecătorilor Raimondi, judecătorul ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct, după ce s-a deliberat în privat la 5 decembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 30883/96) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Paola Esposito („reclamantul”), la 22 noiembrie 1995. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Cenerini, avocat practicant în Leghorn. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1, că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. Cererea a fost alocată primei secțiuni a Curții (art. 52 §§ ) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc În 30 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primei secțiuni. FACTELE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Leghorn. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Leghorn, pe care l-a lăsat pe O.C.L. La o dată neidentificată, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 10. Prin decizia din 29 iulie 1991, care a fost făcută executivă la 17 septembrie 1991, Magistratul Leghorn a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 31 decembrie 1992. 12. La 29 martie 1993, reclamantul a furnizat o notificare privind chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. 13. La 15 mai 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru ea. 14. La 20 mai 1993, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 17 iunie 1993. 15. Între 17 iunie 1993 și 4 iunie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit nefruntat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 16. În urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 1998, la 27 iulie 1999, chiriașul a solicitat Curții de District Leghorn să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului de posesie. 17. Reclamantul a cerut instanței să respingă cererea chiriașului. 18. La 23 septembrie 1999, Magistratul Leghorn a hotărât să amâne procedura de executare până la 10 februarie 2001. Între timp, în conformitate cu Legea nr. 388/00, toate expulzările de locatari au fost suspendate până la 30 iunie 2001. 19. La 2 iulie 2001, reclamantul a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 20 iulie 2001. 20. La 3 august 2001, Magistratul Leghorn a hotărât să amâne procedura de punere în aplicare mai întâi până la 23 aprilie 2002 și apoi până la 16 mai 2002 21. La 23 mai 2002, reclamantul a primit asistență de poliție pentru a evacua chiriașul o singură dată, dar în niciun caz, deoarece chiriașul a susținut că a fost bolnav și un doctor oficial atribuit a fost disponibil pentru a verifica acuzațiile sale. 22. La 24 mai 2002, reclamantul nu a recuperat posesia apartamentului său. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 23. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 LA CONVENȚIE ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEIUNEI 24. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. Curtea a examinat prezentul caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la orice concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că în acest caz, din iunie 1993, respectiv. mai mult de opt ani și unsprezece luni, reclamantul este încă lăsat într-o stare de incertitudine în ceea ce privește momentul în care ea ar putea să își reprezinte apartamentul. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 27. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a sustinut, pe care le-a pus la ITL 2000.466 [1.033.15 EUR] pentru ICI („Imposta Comunale sugli Immobili” ) – taxa municipală imobiliară și ITL 8.436.250 [4356.96 EUR] pentru costurile de executare a ordinului de posesie. 28. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind orice prejudiciu material suportate ca urmare a presupusei încălcări. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondurile nu sunt legate de presupusele încălcări și că costurile suportate în cursul stadiului de executare sunt datorate numai pentru perioada care s-a considerat o ingerință disproporționată cu dreptul de proprietate al reclamantului. 29. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea decide să acorde suma solicitată de 4 356,96 EUR. 30. Guvernul a susținut că costurile suportate de reclamantul pentru impozitul municipal imobiliar nu sunt legate de presupusele încălcări. 31. Curtea consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și presupusele prejudiciu material pentru impozitul municipal imobiliar și respinge această afirmație. Curtea aprobă, pe bază echitabilă, o sumă totală de 4 356,96 EUR pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 32. Guvernul a susținut că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, suficientă satisfacție și că, în orice caz, suma susținută este excesivă. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile morale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 34. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, pe care simplele constatare a unei încălcări nu le poate compensa în mod corespunzător. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 8 000 de euro sub acest cap. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 4.356,96 EUR (4 mii trei sute cincizezeci și șase euro) pentru prejudicii pecuniare; (ii) 8.000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciu moral; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

PAOLA ESPOSITO v. ITALY

(Application no. 30883/96)

JUDGMENT

STRASBOURG

19 December 2002

FINAL

19/03/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Paola Esposito v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

G.

Raimondi,

ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 5 December 2002,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 30883/96) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Paola Esposito (“the applicant”), on 22

November 1995.

2.

The applicant was represented by Mr M. Cenerini, a lawyer practising in Leghorn. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr V. Esposito.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was allocated to the First Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr G. Raimondi as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

5.

On 30 May 2000 the Court declared the application admissible.

6.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

7.

The applicant was born in 1968 and lives in Leghorn.

8.

The applicant is the owner of an apartment in Leghorn, which she had let to O.C.L.

9.

On an unidentified date, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and asked her to vacate the premises by that date.

10.

In a writ served on the tenant on 16 July 1991 the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Leghorn Magistrate.

11.

By a decision of 29 July 1991, which was made enforceable on 17

September 1991, the Leghorn Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992.

12.

On 29 March 1993, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

13.

On 15 May 1993, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

14.

On 20 May 1993, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 17 June 1993.

15.

Between 17 June 1993 and 4 June 1998, the bailiff made eight attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

16.

Following the entry into force of Law No. 431 of 1998, on 27 July 1999, the tenant asked the Leghorn District Court to set a fresh date for the enforcement of the order for possession.

17.

The applicant asked the court to reject the tenant's request.

18.

On 23 September 1999, the Leghorn Magistrate decided to postpone the enforcement proceedings until 10 February 2001. In the meantime, pursuant to Law No. 388/00 all evictions of tenants were suspended until 30

June 2001.

19.

On 2 July 2001, the applicant served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 20 July 2001.

20.

On 3 August 2001, the Leghorn Magistrate decided to postpone the enforcement proceedings first until 23 April 2002 and then until 16 May 2002.

21.

On 23 May 2002, the applicant was granted police assistance to evict the tenant only once, but to no avail, as the tenant claimed he was ill and an officially assigned doctor was available to check his allegations.

22.

On 24 May 2002 the applicant had not recovered possession of her flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

23.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 TO THE CONVENTION AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and Article 6

§

1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v.

Italy,

no.

21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case, since June 1993, i.e. more than eight years and eleven months, the applicant is still left in a state of uncertainty as to when she would be able to repossess her flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6

§

1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

26.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

27.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put at ITL 2,000,466 [EUR 1,033.15] for the

ICI (“

Imposta Comunale sugli Immobili”

) –

real estate municipal tax and ITL

8,436,250 [EUR 4,356.96] for the costs of executing the possession order.

28.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of any pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation. As regards the costs incurred in the domestic proceedings, the Government argued that the costs of the proceedings on the merits were not related to the alleged violations and that the costs incurred during the enforcement stage were due only for the period that was regarded as being a disproportionate interference with the applicant's right of property.

29.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court decides to grant the requested amount of EUR 4,356.96.

30.

The Government argued that the costs incurred by the applicant for the real estate municipal tax were not related to the alleged violations.

31.

The Court considers that there is no causal link between the violations found and the alleged pecuniary damage for real estate municipal tax and dismisses that claim.

The Court awards on an equitable basis a total sum of EUR 4,356.96 for pecuniary damage.

B.

Non-pecuniary damage

32.

The applicant claimed ITL 50,000,000 [EUR 25,822.84] for the non-pecuniary damage.

33.

The Government submitted that a finding of a violation would in itself constitute sufficient just satisfaction. It submitted that in any event the amount claimed was excessive. The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

34.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 8,000 under this head.

C.

Default interest

35.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

4,356.96 EUR (four thousand three hundred fifty-six euros ninety-six cents) for pecuniary damage;

(ii)

8,000 EUR (eight thousand euros) for non-pecuniary damage;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 19 December 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President