CASE OF GIUSEPPA PEPE v. ITALY

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE GIUSEPPA PEPE c. ITALIA (Depunerea nr. 46161/99) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 aprilie 2003 FINAL 17/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Giuseppa Pepe c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele dnei Tulkens Lorenzen dna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky, judecătorii și dl S. Nielsen, grefierul secțiunii adjuncte, deliberat în privat la 27 martie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 46161/99) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Giuseppa Pepe („reclamantul”), la 15 decembrie 1998. Reclamantul a fost reprezentat de dl C. Aiello, un avocat care practică la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și, respectiv, de coagentii lor succesivi, dl V. Esposito și dl F. Cristafulli. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii de evacuare. Curtea a examinat, de asemenea, cazul în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cererea a fost alocată secțiunii a doua a Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care ar lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. La 31 ianuarie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1938 și locuiește în Sorrento. Ea este proprietarul unui apartament din Meta (Naples), pe care l-a lăsat să-l arate pe V.C. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 24 ianuarie 1987, reclamantul a informat chiriașul ei de intenția de a termina închirierea și l-a convocat să apară în fața Magistratului Sorrento. 10. Prin decizia din 12 iulie 1989, care a fost făcută executivă la 26 septembrie 1989, judecătorul Sorrento a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 4 mai 1991. 11. La 18 iunie 1992, reclamantul a notificat locatarului ce l-a solicitat să abandoneze sediul. 12. La 27 iulie 1992 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 12 august 1992. 13. Între 12 august 1992 și 16 iunie 1998, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 14. La 18 iunie 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 15. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL NR. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 DE CONVENȚIE 16. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, al cărei parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 17. Curtea a examinat, de asemenea, cazul în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucurarea pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de bunurile sale, cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 18. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare, precum și în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47). 19. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, ceea ce ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ cinci ani și zece luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a reuși apartamentul. 20. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 22. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a sustinut, pe care le-a pus la 5.161,35 euro (EUR) fiind costurile și cheltuielile pentru procedura de executare. 23. Guvernul a susținut că costurile procedurii în materie de fond nu au fost legate de presupusele încălcări și că costurile suportate în cursul fazei de executare au fost datorate numai pentru perioada care s-a considerat o ingerință disproporționată cu dreptul de proprietate al reclamantului. 24. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere elementele de probă anterioare și perioada în cauză, decide să-i acorde, pe o bază echitabilă, 2.000 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 25. Reclamantul a solicitat 51,645 EUR pentru prejudiciile morale. 26. Guvernul a susținut că, în orice caz, suma reclamată a fost excesivă. 27. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 3000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 28. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice, pe care le-a pus la 4,885,76 EUR pentru costurile și cheltuielile sale în fața Curții. 29. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost de fapt și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2.000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 2.000 EUR (2 mii EUR) pentru prejudiciu material; (ii) 3.000 EUR (3 mii EUR) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.000 EUR (2 mii EUR) pentru costuri și cheltuieli legale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

GIUSEPPA PEPE v. ITALY

(Application no. 46161/99)

JUDGMENT

STRASBOURG

17 April 2003

FINAL

17/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Giuseppa Pepe v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky,

judges

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 27 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 46161/99) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Giuseppa Pepe (“the applicant”), on 15 December 1998.

2.

The applicant was represented by Mr C. Aiello, a lawyer practising in Naples. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents respectively, Mr V. Esposito and Mr

F. Crisafulli.

3.

Invoking Article 6 § 1 of the Convention, the applicant complained about the length of the eviction proceedings. The Court also examined the case under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

4.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court.

5.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

6.

On 31 January 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

7.

The applicant was born in 1938 and lives in Sorrento.

8.

She is the owner of a flat in Meta (Naples), which she had let to V.C.

9.

In a writ served on the tenant on 24 January 1987, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease and summoned him to appear before the Sorrento Magistrate.

10.

By a decision of 12 July 1989, which was made enforceable on 26

September 1989, the Sorrento Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 4 May 1991.

11.

On 18 June 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

12.

On 27 July 1992 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 12 August 1992.

13.

Between 12 August 1992 and 16 June 1998 the bailiff made thirteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the suspension, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

14.

On 18 June 1998 the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

16.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

17.

The Court also examined the case under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

18.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11

January

2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30

November 2000, §§ 33-47).

19.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has had to wait for approximately five years and ten months from the first attempt of the bailiff before repossessing the flat.

20.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

21.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

22.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put at 5,161.35 euros (EUR) being the costs and expenses for the enforcement proceedings.

23.

The Government argued that the costs of the proceedings on the merits were not related to the alleged violations and that the costs incurred during the enforcement stage were due only for the period that was regarded as being a disproportionate interference with the applicant's right of property.

24.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage. Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award her, on an equitable basis, EUR 2,000 under this head.

B.

Non-pecuniary damage

25.

The applicant claimed EUR 51,645 for the non-pecuniary damage.

26.

The Government submitted that in any event the amount claimed was excessive.

27.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

28.

The applicant sought reimbursement of her legal costs, which she put at EUR 4,885.76 for her costs and expenses before the Court.

29.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum. In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 2,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

30.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

2,000 EUR (two thousand euros) for pecuniary damage;

(ii)

3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President