CASE OF APONTE v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of P1-1;Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
CASE OF APONTE v. ITALY (CtEDO, 2003)
PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE APONTE v. ITALIA (Declararea nr. 38011/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 aprilie 2003 FINAL 17/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Aponte v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello, Lorenzen Doamna Vajić Doamna Botoucharova Steiner, judecătorul doamnei M. del Tufo , judecătorul ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii care s-a deliberat în privat la 27 martie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 38011/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 38011/97) de către un național italian, dl Aniello Aponte (nr. 11 iulie 1997). Reclamantul a fost reprezentat de dl T. Anastasio, avocat practicant în Meta (Naples). Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de succesivii lor agenți, respectiv V. Esposito și dl Cristafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el s-a plâns în continuare în legătură cu durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz. Guvernul a numit dna M. del Tufo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit Primei Secțiuni nou compuse. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1939 și trăiește în Sorrento. El este proprietarul unui apartament din Sorrento, pe care l-a lăsat A.E. și F.C. 10. Într-o scrisoare servită pe chiriași la 5 noiembrie 1983, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și i-a chemat să apară înaintea Magistratului Napoli. 11. Prin decizia provizorie din 23 noiembrie 1983, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare, a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 1 ianuarie 1986 și să decline competența în funcție de valoarea cazului, indicând că Curtea de District de la Napoli a avut competența de a-l auzi. 12. La 16 ianuarie 1984, reclamantul a reluat procesul dinaintea Curții de District din Napoli. Într-o hotărâre din 10 ianuarie 1986, Curtea a declarat că închirierea a fost încheiată la 31 decembrie 1985 și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 septembrie 1986. Hotărârea a fost respinsă la 18 ianuarie 1990. 13. La 23 ianuarie 1990, reclamantul a notificat chiriașii care le-au cerut să părăsească sediul, iar la 9 februarie 1990 a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 mai 1990. 14. La 8 mai 1990, judecătorul a făcut o încercare de a recupera posesia, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece, în temeiul dispozițiilor statutare care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 15. După aceea, reclamantul a decis să suspende încercările de evacuare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. 16. La 30 noiembrie 1995, reclamantul a notificat din nou chiriașii care le cerea să părăsească sediul. La 18 decembrie 1995, a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 februarie 1996. 17. Reclamantul a făcut trei încercări suplimentare de recuperare a posesiunii în aplicarea ordinului de posesie, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu are dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 10 aprilie 1997, chiriașii au concediat sediul. II. Drept DOMESTIC RELEVANT 19. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL Nr. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 DE CONVENȚIE 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție și a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 21. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 22. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare, precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia, nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 23. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul așteaptă aproximativ șase ani și unsprezece luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a putea revoca apartamentul. 24. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate”. Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat o reparare pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut pentru pierderea închirierii pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 1983, data limită a contractului, până la 10 aprilie 1997, data la care a fost anulat apartamentul. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil, deoarece nu este în măsură să cuantifice pierderea închirierii. 27. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi ale prejudiciilor pecuniare suportate ca urmare a presupusei încălcări. 28. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 60 din regulamentul respectiv, reclamantul trebuie să-și cuantifice cererile și să furnizeze documente justificative relevante „defalcare pe care Camera o poate respinge în întregime sau în parte”. Întrucât reclamantul nu a furnizat nicio dovadă în ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea nu poate acorda nicio reparație în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 29. Reclamantul a solicitat o reparare pentru prejudiciu moral. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de Curte în mod echitabil. 30. Guvernul a subliniat că reclamantul nu a adăugat dovezile de prejudiciu moral suportate ca urmare a presupusei încălcări. 31. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător pur și simplu constatarea unei încălcări. Curtea decide să atribuie în mod echitabil 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 32. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale în fața Curții, pe care le-a pus la ITL 16.184.340 [8.358.51 EUR] 33. Potrivit jurisprudenței Curții, numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (Bottazzi c. Italia) , nr. 34884/97, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1999-V, § 30). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3 mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 1.500 EUR (1.000 cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului