CASE OF APONTE v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE APONTE v. ITALIA (Declararea nr. 38011/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 aprilie 2003 FINAL 17/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Aponte v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello, Lorenzen Doamna Vajić Doamna Botoucharova Steiner, judecătorul doamnei M. del Tufo , judecătorul ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii care s-a deliberat în privat la 27 martie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 38011/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 38011/97) de către un național italian, dl Aniello Aponte (nr. 11 iulie 1997). Reclamantul a fost reprezentat de dl T. Anastasio, avocat practicant în Meta (Naples). Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de succesivii lor agenți, respectiv V. Esposito și dl Cristafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, el s-a plâns în continuare în legătură cu durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz. Guvernul a numit dna M. del Tufo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit Primei Secțiuni nou compuse. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1939 și trăiește în Sorrento. El este proprietarul unui apartament din Sorrento, pe care l-a lăsat A.E. și F.C. 10. Într-o scrisoare servită pe chiriași la 5 noiembrie 1983, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și i-a chemat să apară înaintea Magistratului Napoli. 11. Prin decizia provizorie din 23 noiembrie 1983, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare, a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 1 ianuarie 1986 și să decline competența în funcție de valoarea cazului, indicând că Curtea de District de la Napoli a avut competența de a-l auzi. 12. La 16 ianuarie 1984, reclamantul a reluat procesul dinaintea Curții de District din Napoli. Într-o hotărâre din 10 ianuarie 1986, Curtea a declarat că închirierea a fost încheiată la 31 decembrie 1985 și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 septembrie 1986. Hotărârea a fost respinsă la 18 ianuarie 1990. 13. La 23 ianuarie 1990, reclamantul a notificat chiriașii care le-au cerut să părăsească sediul, iar la 9 februarie 1990 a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 mai 1990. 14. La 8 mai 1990, judecătorul a făcut o încercare de a recupera posesia, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece, în temeiul dispozițiilor statutare care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 15. După aceea, reclamantul a decis să suspende încercările de evacuare, pentru a evita costurile inutile, având în vedere lipsa perspectivelor de obținere a asistenței poliției. 16. La 30 noiembrie 1995, reclamantul a notificat din nou chiriașii care le cerea să părăsească sediul. La 18 decembrie 1995, a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 6 februarie 1996. 17. Reclamantul a făcut trei încercări suplimentare de recuperare a posesiunii în aplicarea ordinului de posesie, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu are dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 10 aprilie 1997, chiriașii au concediat sediul. II. Drept DOMESTIC RELEVANT 19. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL Nr. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 DE CONVENȚIE 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului său într-un timp rezonabil datorită lipsei de asistență de poliție și a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 21. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 22. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare, precum în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia, nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 23. Curtea a examinat acest caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile citate mai sus și constată că, în acest caz, reclamantul așteaptă aproximativ șase ani și unsprezece luni de la prima încercare a judecătorului înainte de a putea revoca apartamentul. 24. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate”. Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat o reparare pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut pentru pierderea închirierii pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 1983, data limită a contractului, până la 10 aprilie 1997, data la care a fost anulat apartamentul. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil, deoarece nu este în măsură să cuantifice pierderea închirierii. 27. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi ale prejudiciilor pecuniare suportate ca urmare a presupusei încălcări. 28. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 60 din regulamentul respectiv, reclamantul trebuie să-și cuantifice cererile și să furnizeze documente justificative relevante „defalcare pe care Camera o poate respinge în întregime sau în parte”. Întrucât reclamantul nu a furnizat nicio dovadă în ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea nu poate acorda nicio reparație în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 29. Reclamantul a solicitat o reparare pentru prejudiciu moral. El a lăsat chestiunea să fie evaluată de Curte în mod echitabil. 30. Guvernul a subliniat că reclamantul nu a adăugat dovezile de prejudiciu moral suportate ca urmare a presupusei încălcări. 31. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător pur și simplu constatarea unei încălcări. Curtea decide să atribuie în mod echitabil 3000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 32. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale în fața Curții, pe care le-a pus la ITL 16.184.340 [8.358.51 EUR] 33. Potrivit jurisprudenței Curții, numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (Bottazzi c. Italia) , nr. 34884/97, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1999-V, § 30). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 1 500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3 mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 1.500 EUR (1.000 cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

APONTE v. ITALY

(Application no. 38011/97)

JUDGMENT

STRASBOURG

17 April 2003

FINAL

17/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Aponte v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mrs

E.

Steiner,

judges

,

Mrs

M. del Tufo

, ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 27 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 38011/97) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Aniello Aponte (“the applicant”), on 11 July 1997.

2.

The applicant was represented by Mr T. Anastasio, a lawyer practising in Meta (Naples). The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co

‑

agents, respectively Mr V. Esposito and Mr

F.

Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, he further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case. The Government appointed Mrs M. del Tufo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 4 October 2001 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1939 and lives in Sorrento.

9.

He is the owner of a flat in Sorrento, which he had let to A.E. and F.C.

10.

In a writ served on the tenants on 5 November 1983, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned them to appear before the Naples Magistrate.

11.

By a provisional decision of 23 November 1983, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit, ordered that the premises be vacated by 1 January 1986 and declined jurisdiction on account of the value of the case, indicating that the Naples District Court had jurisdiction to hear it.

12.

On 16 January 1984, the applicant resumed the proceedings before the Naples District Court. In a judgment of 10 January 1986, the Court declared that the lease was terminated as of 31

December 1985 and ordered that the premises must be vacated by 30 September 1986. The judgment was made enforceable on 18 January 1990.

13.

On 23 January 1990, the applicant served notice on the tenants requiring them to vacate the premises. On 9 February 1990, he served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 May 1990.

14.

On 8 May 1990, the bailiff made an attempt to recover possession, which proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

15.

Thereafter, the applicant decided to suspend the eviction attempts, in order to avoid useless costs, given the lack of prospects of obtaining the assistance of the police.

16.

On 30 November 1995, the applicant served again notice on the tenants requiring them to vacate the premises. On 18 December 1995, he served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 6 February 1996.

17.

The bailiff made three further attempts to recover possession in enforcing the order for possession, which attempts proved unsuccessful as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

18.

On 10 April 1997, the tenants vacated the premises.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19.

The relevant domestic law is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

20.

The applicant complained that he had been unable to recover possession of his flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

21.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

22.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66; Lunari v. Italy, no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46; Palumbo v. Italy, no. 15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

23.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has been waiting for approximately six years and eleven months after the first attempt of the bailiff before he could repossess the flat.

24.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

26.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage he had sustained for the loss of rent for the period from 31 December 1983, date of deadline of the contract, to 10 April 1997, date on which the flat was vacated. He left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner because he is not able to quantify the loss of rent.

27.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of the pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

28.

The Court reminds that under article 60 of the Rules the applicant must quantify his claims and provide relevant supporting documents “failing which the Chamber may reject the claim in whole or in part”. Since the applicant has not provided any evidence regarding the pecuniary damage, the Court cannot award any reparation under this head.

B.

Non-pecuniary damage

29.

The applicant sought reparation for non-pecuniary damage. He left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

30.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

31.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. The Court decides to award on an equitable basis EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

32.

The applicant sought reimbursement for his costs and expenses before the Court, which he put at ITL 16,184,340 [EUR 8,358.51]

.

33.

According to the Court’s case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (

Bottazzi v. Italy

, no. 34884/97, Reports of Judgments and Decisions 1999-V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR

1,500 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

34.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

3,000 EUR (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

1,500 EUR (one thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President