CASE OF DEL BEATO v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE DEL BEATO v. ITALIA (Declarația nr. 41427/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG 3 aprilie 2003 FINAL 03/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Del Beato v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Dna Tulkens Lorenzen dna Vajić dna Botoucharova, Kovler, judecătorii L. Ferrari Bravo , judecătorul ad hoc și dl S. nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 13 martie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 41427/98) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 417/98) de către un național italian, dna Caterina Del Beato (nr. 8 iulie 1997). Reclamantul a fost reprezentat de dl F. Imparato, un avocat care practică la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de coagentii lor succesivi, respectiv V. Esposito și F. Crisafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl L. Ferrari Bravo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 13 septembrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primei secțiuni. FACTE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1953 și trăiește în Napoli. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat L.P. 10. Într-o scrisoare din 31 ianuarie 1984 , reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 11. La 31 aprilie 1984, ea a servit un anunț pentru a renunta la chiriaș, dar el a refuzat să plece. 12. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 30 mai 1984, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Napoli. 13. Prin decizia din 5 martie 1986, care a fost făcută executivă la 7 martie 1990, Magistratul Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 5 septembrie 1987. 14. La 4 mai 1990, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 27 iulie 1990. 15. La 6 mai 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că ea a solicitat urgent ca locație pentru ea. 16. Între 27 iulie 1990 și 6 decembrie 1994, judecătorul a făcut 13 Fiecare încercare a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 17. La 4 ianuarie 1995, Magistratul Naplei a dat notificare de a renunța la chiriaș, informand-i că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 martie 1995. 18. La 28 ianuarie 1997, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 19. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI Nr. 1 ȘI § 1 AL CONVENȚIEIUNEI 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 21. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 22. Curtea a decis, în mai multe ocazii anterioare, în privința cazurilor care susțin aspecte similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 23. Curtea a examinat prezentul caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamantul așteptă aproximativ șase ani și șase luni de la prima încercare a judecătorului de a revoca apartamentul. În consecință, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 din CONVENȚIE 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care a pus la 700.000 de lire italiene (ITL) [36.151,98 euro (EUR)], fiind pierderea închirierii pentru perioada de 31 ianuarie 1984, în temeiul legislației privind restricțiile de relaxare la nivelurile de închiriere, până la 28 ianuarie 1997, data la care reclamantul a recuperat apartamentul. 27. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile materiale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordat compensații pentru prejudiciu material rezultate din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi § 79. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere dovezile de față și perioada în cauză, decide să atribuie în mod echitabil 9,000 EUR. Prejudiciu moral 29. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a adăugat dovezi privind prejudiciile morale susținute ca urmare a presupusei încălcări. 31. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suportat unele prejudiciu moral, ceea ce nu poate compensa în mod corespunzător pur și simplu constatarea unei încălcări. Curtea decide să atribuie, pe o bază echitabilă, 6 000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 32. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor juridice, pe care le-a pus la ITL 11.356.688 [5.865.24 EUR] pentru costurile și cheltuielile în fața Curții. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (Bottazzi c. Italia) , nr. 34884/97, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1999-V, § 30). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea decide să acorde, în mod echitabil, 2.000 EUR sub acest cap. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 9.000 EUR (nouă mii EUR) pentru prejudiciu material; (ii) 6.000 EUR (seize mii EUR) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.000 EUR (2 mii EUR) pentru costuri și cheltuieli juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

DEL BEATO v. ITALY

(Application no. 41427/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

3 April 2003

FINAL

03/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Del Beato v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mr

L. Ferrari Bravo

, ad hoc

judge

,

and Mr S.

nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 41427/98) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Caterina Del Beato (“the applicant”), on 8 July 1997.

2.

The applicant was represented by Mr F. Imparato, a lawyer practising in Naples. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-agents, respectively Mr V. Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr L. Ferrari Bravo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 13 September 2001 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1953 and lives in Naples.

9.

The applicant is the owner of an apartment in Naples, which she had let to L.P.

10.

In a writ of 31 January 1984 , the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term and asked him to vacate the premises by that date.

11.

On 31 April 1984, she served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

12.

In a writ served on the tenant on 30 May 1984, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

13.

By a decision of 5 March 1986, which was made enforceable on 7

March 1990, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 5 September 1987.

14.

On 4 May 1990, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 27 July 1990.

15.

On 6 May 1991, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

16.

Between 27 July 1990 and 6 December 1994, the bailiff made thirteen

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

17.

On 4 January 1995, the Naples Magistrate served notice to quit on the tenant, informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 21 March 1995.

18.

On 28 January 1997, the applicant recovered possession of the apartment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

20.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

21.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

22.

The Court has on several previous occasions decided on cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11

January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

23.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant has been waiting for approximately six years and six months after the first attempt of the bailiff to repossess the flat.

24.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

26.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put at 70,000,000 Italian lire (ITL) [36,151.98 euros (EUR)], being the loss of rent for the period from 31 January 1984, under the legislation relaxing restrictions on rent levels, to 28 January 1997, date on which the applicant recovered the apartment.

27.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of the pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

28.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent (see

Immobiliare Saffi

cited above, § 79). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned, decides to award on an equitable basis EUR

9,000.

B.

Non-pecuniary damage

29.

The applicant sought reparation for non-pecuniary damage. She left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

30.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

31.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. The Court decides to award on an equitable basis EUR

6,000 under this head.

C.

Costs and expenses

32.

The applicant sought reimbursement of legal costs, which she put at ITL 11,356,688 [5,865.24 EUR]

for costs and expenses before the Court.

33.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (

Bottazzi v. Italy

, no. 34884/97, Reports of Judgments and Decisions 1999-V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court decides to award on an equitable basis EUR 2,000 under this head.

D.

Default interest

34.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3

.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

9,000 EUR (nine thousand euros) for pecuniary damage;

(ii)

6,000 EUR (six thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President