CASE OF FEGATELLI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE FEGATELLI v. ITALIA (Doc. nr. 39735/98) HOTĂRÂREA STRASBOURG 3 aprilie 2003 FINAL 03/07/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul lui Fegatelli v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Dna Tulkens Lorenzen, dna Vajić Dna Botoucharova, Kovler, judecători L. Ferrari Bravo , judecător ad hoc și dl S. Nielsen, grefierul adjunct de secțiune după ce s-a deliberat în privat la 13 martie 2003, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la această dată: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 39735/98) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 39735/98) de către un național italian, dna Oriana Fegatelli (nr. 14 iulie 1997). Reclamantul a fost reprezentat de dna G. Mazza Ricci, avocat practicant la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de succesivi co-agenți, respectiv V. Esposito și dl Cristafulli. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, Camera care va lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Dl V. Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl L. Ferrari Bravo ca ad hoc Tribunalul a declarat că cererea este admisibilă la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 4 octombrie 2001, Curtea a declarat că cererea este admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primei secțiuni. FACTE CIRCUMSTĂȚII CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Roma. A.G.D. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat pe V.P. 10. A.G.D. a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul la expirarea termenului la 31 decembrie 1983, și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. 11. Prin decizia din 21 octombrie 1986, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 aprilie 1987. 12. La 13 noiembrie 1986, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. 13. La 8 mai 1987, ea a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. 14. La 20 mai 1987, ea a furnizat anunț asupra chiriașului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 7 iulie 1987. 15. La 3 aprilie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru ea. 16. Între 7 iulie 1987 și 1 decembrie 1999, judecătorul a făcut patruzeci și nouă încercări de recuperare a posesiunii. 17. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 18. După ce a ajuns la un acord cu chiriașul, la 18 decembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului său. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 19. Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 ALLEGATĂ DE PROTOCOL Nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEIUNEI 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 21. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 22. Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia, nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 23. Curtea a examinat prezentul caz și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, ceea ce ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamanții au trebuit să aștepte timp de 12 ani și cinci luni de la prima încercare a statului civil înainte de a recupera apartamentul. 24. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DE CONVENȚIE 25. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 26. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor de executare a ordinului de posesie pe care l-a susținut, pe care l-a pus la ITL 1.422.035 [734.42 EUR]. 27. Guvernul a susținut că costurile procedurii în materie de fond nu au fost legate de presupusele încălcări și că costurile suportate în cursul fazei de executare au fost datorate numai pentru perioada care s-a considerat o ingerință disproporționată cu dreptul de proprietate al reclamantului. 28. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, p. 56, § 50). Curtea constată că suma solicitată este rezonabilă și decide să atribuie 734,42 EUR pentru prejudiciu material. 7.746.85] și ITL 30 000.000 [15.493.71 EUR] pentru prejudiciu moral. 30. Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a reușit să aducă dovezi privind prejudiciile morale suportate ca urmare a presupusei încălcări. 31. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 10 000 EUR sub acest cap. Costurile și cheltuielile 32. Reclamantul a solicitat rambursarea taxelor juridice, pe care le-a pus la ITL 540.000 [247.90 EUR], precum și o sumă între 1 980.000 EUR [EUR] 1.022.58] și ITL 22 060.000 [11 393.04 EUR] pentru comisioanele avocatului în fața Curții. 33. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost de fapt și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30]. În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2000 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 734.42 EUR (sette sute treizeci patru de euro patruzeci și doi de cenți) pentru prejudiciu material; (ii) 10.000 EUR (zeci mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 2 000 EUR (2 mii de euro) pentru costurile și cheltuielile juridice; (b) cea de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de nerespectare plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 3 aprilie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

FEGATELLI v. ITALY

(Application no. 39735/98)

JUDGMENT

STRASBOURG

3 April 2003

FINAL

03/07/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Fegatelli v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

Mr

L. Ferrari Bravo

, ad hoc

judge

,

and Mr S.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 13 March 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 39735/98) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Oriana Fegatelli (“the applicant”), on 14 July 1997.

2.

The applicant was represented by Mrs G. Mazza Ricci, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr

F.

Crisafulli.

3.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

4.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

5.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52 §

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court. Mr V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr L. Ferrari Bravo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

6.

On 4 October 2001 the Court declared the application admissible.

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1945 and lives in Rome.

9.

A.G.D. was the owner of an apartment in Rome, which she had let to V.P.

10.

A.G.D. informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983, and asked him to vacate the premises by that date.

11.

By a decision of 21 October 1986, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30

April 1987.

12.

On 13 November 1986, the applicant became the owner of the apartment and pursued the enforcement proceedings.

13.

On 8 May 1987, she served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

14.

On 20 May 1987 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 7 July 1987.

15.

On 3 April 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for herself.

16.

Between 7 July 1987 and 1 December 1999, the bailiff made forty-nine attempts to recover possession.

17.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

18.

After reaching an agreement with the tenant, on 18 December 1999 the applicant recovered possession of her apartment.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

20.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

21.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

22.

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari

v. Italy, no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo

v. Italy, no. 15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

23.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicants have had to wait for twelve years and five months from the first attempt of the bailiff before recovering the flat.

24.

Consequently there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and Article 6 § 1 of the Convention.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

25.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

26.

The applicant sought reimbursement of the costs of executing the possession order that she had sustained, which she put at ITL 1,422,035 [EUR 734,42].

27.

The Government argued that the costs of the proceedings on the merits were not related to the alleged violations and that the costs incurred during the enforcement stage were due only for the period that was regarded as being a disproportionate interference with the applicant's right of property.

28.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court considers that they must be reimbursed (see the Scollo v. Italy judgment of 28

September 1995, Series A no. 315-C, p. 56, § 50). The Court finds the sum requested reasonable and decides to award EUR

734.42 for pecuniary damage.

B.

Non-pecuniary damage

29.

The applicant claimed a sum between ITL 15,000,000 [EUR

7,746.85] and ITL 30,000,000 [EUR 15,493.71] for non-pecuniary damage.

30.

The Government stressed that the applicant had failed to adduce evidence of non-pecuniary damage sustained as a result of the alleged violation.

31.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage, which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. Therefore the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 10,000 under this head.

C.

Costs and expenses

32.

The applicant sought reimbursement of legal fees, which she put at ITL 540,000 [EUR 247.90], and a sum between ITL 1,980,000 [EUR

1,022.58] and ITL 22,060,000 [EUR 11,393.04] for barrister's fees before the Court.

33.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (see, for example,

Bottazzi v. Italy

[GC], no. 34884/97, ECHR 1999-V, § 30). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 2,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

34.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

734.42 EUR (seven hundred thirty-four euros forty-two cents) for pecuniary damage;

(ii)

10,000 EUR (ten thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 3 April 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President