Fleres împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE FLERES v. ITALIA (Declarația nr. 34454/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 19 decembrie 2002 FINAL 19/03/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Fleres v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Dna Tulkens Lorenzen Dna Vajić Dna Botoucharova Kovler judecătorilor Raimondi, judecător ad hoc și dl S Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, deliberat în privat la 5 decembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA 12. 34454/97) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Fabrizia Fleres („reclamantul”), la 5 octombrie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Albanesi Ginammi, avocat care practică la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl Esposito.

Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată Curții a doua secțiune (art. 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Convenția. 1 din Regulamentul Curții.

Dl. V. Zagrebelsky, judecătorul ales în ceea ce privește Italia, s-a retras de la ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi drept judecător ad hoc pentru a așeza în locul său (art. 2 din Convenția și art. 2). La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol (art. 52 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și trăiește în Roma. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în G.S. 10. Într-o scrisoare înregistrată din 2 noiembrie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să șteargă sediul până la data respectivă.

11. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 11 decembrie 1984, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. 12. Prin decizia din 6 februarie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 10 ianuarie 1986. 13. La 19 decembrie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 14. La 27 ianuarie 1987, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 martie 1987. 15. Între 13 martie 1987 și 27 ianuarie 1989, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii.

16. La 12 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru familia sa. 17. Între 19 mai 1989 și 14 iulie 1999, judecătorul a făcut șaizeci și trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 25 februarie 2000, chiriașul a evacuat sediul. II. Dreapta DOMESTICĂ 19. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL NR. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție.

A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 21. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.

Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamantul a trebuit să aștepte treisprezece ani înainte de recuperarea apartamentului. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 1 din Convenție în acest caz. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 23. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, care a pus la 168.000.000 de lire italiene (ITL) [86.764,76 euro (EUR)], fiind pierderea chiriei pentru perioada de 10 ianuarie 1986 (data în care sediile au trebuit să fie vacante, astfel cum a stabilit prin decizia Magistratului de Roma din 6 februarie 1985) până la 25 Februarie 2000, 60 000 000 de ITL [30 987,41 EUR] pentru lucrările de renovare în apartament după recuperarea posesiunii și 3 334 100 ITL [1721,92 EUR] pentru costurile de executare a ordinului de posesie.

24. Guvernul a subliniat faptul că suma pretinsă de reclamant era excesivă, iar în ceea ce privește costurile suportate pentru procedurile interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondurile și cele pentru lucrările de renovare în apartamentul după posesie nu erau legate de presupusele încălcări. 25. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale rezultate din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 79, pe baza rambursării diferenței dintre suma globală a chirielor pe care ar fi putut-o fi aprobată și achizițiile pe care le-a colectat în mod echitabil. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere dovezile de dinaintea acesteia și perioada în cauză hotărăsește să o atribuie pe bază echitabilă 60.000 EUR.

În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, p. 56, § 50). Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea decide să acorde suma de 1.600 EUR. În ceea ce privește costurile pentru lucrările de renovare din apartamentul după recuperarea posesiunii, Curtea consideră că acestea nu sunt legate de presupusele încălcări. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului. Curtea acordă o sumă totală de 61,600 EUR pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 26. Reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil.

27. Guvernul a susținut că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral pe care simplele constatare a unei încălcări nu le poate compensa în mod adecvat. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 10 000 EUR sub acest cap. Costuri juridice 29. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice, pe care le-a pus la o sumă superioară a 12 240.000 ITL [6 321.43 EUR] la nivel global pentru costurile și cheltuielile sale în fața instanțelor naționale și pentru costurile și cheltuielile sale în fața Comisiei și a Curții. 30. Guvernul a lăsat chestiunea la discreția Curții.

31. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea cazul Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2,500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 61.600 EUR (sext-o mie șase sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 10.000 EUR (zeci mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.000 EUR (două mii de euro) pentru costuri juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2002, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF FLERES v. ITALY (Application no. 34454/97) JUDGMENT STRASBOURG 19 December 2002 FINAL 19/03/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Fleres v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L.

Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , judges , Mr G. Raimondi, ad hoc judge , and Mr S . Nielsen , Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 5 December 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE 12. The case originated in an application (no. 34454/97) against Italy lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Fabrizia Fleres (“the applicant”), on 5 October 1996.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8. The applicant was born in 1959 and lives in Rome.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19. The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) 61,600 EUR (sixty-one thousand six hundred euros) for pecuniary damage; (ii) 10,000 EUR (ten thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) 2,000 EUR (two thousand euros) for legal costs; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claims for just satisfaction.

Done in English and notified in writing on 19 December 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President