CASE OF FLERES v. ITALY

CASE OF FLERES v. ITALY (CtEDO, 2002)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE FLERES v. ITALIA (Declarația nr. 34454/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 19 decembrie 2002 FINAL 19/03/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Fleres v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Dna Tulkens Lorenzen Dna Vajić Dna Botoucharova Kovler judecătorilor Raimondi, judecător ad hoc și dl S Nielsen, grefierul adjunct al secțiunii, deliberat în privat la 5 decembrie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA 12. 34454/97) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dna Fabrizia Fleres („reclamantul”), la 5 octombrie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Albanesi Ginammi, avocat care practică la Roma. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, ea s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată Curții a doua secțiune (art. 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Convenția. 1 din Regulamentul Curții. Dl. V. Zagrebelsky, judecătorul ales în ceea ce privește Italia, s-a retras de la ședință în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi drept judecător ad hoc pentru a așeza în locul său (art. 2 din Convenția și art. 2). La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol (art. 52 § 1). FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și trăiește în Roma. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat în G.S. 10. Într-o scrisoare înregistrată din 2 noiembrie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să șteargă sediul până la data respectivă. 11. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 11 decembrie 1984, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. 12. Prin decizia din 6 februarie 1985, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 10 ianuarie 1986. 13. La 19 decembrie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. 14. La 27 ianuarie 1987, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 martie 1987. 15. Între 13 martie 1987 și 27 ianuarie 1989, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. 16. La 12 mai 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru familia sa. 17. Între 19 mai 1989 și 14 iulie 1999, judecătorul a făcut șaizeci și trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 18. La 25 februarie 2000, chiriașul a evacuat sediul. II. Dreapta DOMESTICĂ 19. Legislația internă relevantă este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 ALEGAT DE PROTOCOLUL NR. 1 ȘI § 1 ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 20. Reclamantul s-a plâns că nu a putut recupera posesia apartamentului ei într-un timp rezonabil, datorită lipsei de asistență de poliție. A afirmat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 21. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” Curtea a hotărât, în mai multe ocazii anterioare, cazuri similare ca în cazul în cauză și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului, care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea se referă la motivele sale detaliate în hotărârile menționate mai sus și constată că în acest caz reclamantul a trebuit să aștepte treisprezece ani înainte de recuperarea apartamentului. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 23. Reclamantul a solicitat o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, care a pus la 168.000.000 de lire italiene (ITL) [86.764,76 euro (EUR)], fiind pierderea chiriei pentru perioada de 10 ianuarie 1986 (data în care sediile au trebuit să fie vacante, astfel cum a stabilit prin decizia Magistratului de Roma din 6 februarie 1985) până la 25 Februarie 2000, 60 000 000 de ITL [30 987,41 EUR] pentru lucrările de renovare în apartament după recuperarea posesiunii și 3 334 100 ITL [1721,92 EUR] pentru costurile de executare a ordinului de posesie. 24. Guvernul a subliniat faptul că suma pretinsă de reclamant era excesivă, iar în ceea ce privește costurile suportate pentru procedurile interne, Guvernul a susținut că costurile procedurii privind fondurile și cele pentru lucrările de renovare în apartamentul după posesie nu erau legate de presupusele încălcări. 25. Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensații pentru prejudiciile materiale rezultate din pierderea închirierii (a se vedea Immobiliare Saffi citată mai sus, § 79, pe baza rambursării diferenței dintre suma globală a chirielor pe care ar fi putut-o fi aprobată și achizițiile pe care le-a colectat în mod echitabil. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea, având în vedere dovezile de dinaintea acesteia și perioada în cauză hotărăsește să o atribuie pe bază echitabilă 60.000 EUR. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Curtea consideră că acestea trebuie rambursate în parte (a se vedea Hotărârea Scollo c. Italia din 28 septembrie 1995, Seria A nr. 315-C, p. 56, § 50). Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant, Curtea decide să acorde suma de 1.600 EUR. În ceea ce privește costurile pentru lucrările de renovare din apartamentul după recuperarea posesiunii, Curtea consideră că acestea nu sunt legate de presupusele încălcări. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantului. Curtea acordă o sumă totală de 61,600 EUR pentru prejudiciu material. Prejudiciu moral 26. Reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 27. Guvernul a susținut că o constatare a unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție suficientă. 28. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral pe care simplele constatare a unei încălcări nu le poate compensa în mod adecvat. Prin urmare, Curtea decide, pe o bază echitabilă, să acorde 10 000 EUR sub acest cap. Costuri juridice 29. Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor sale juridice, pe care le-a pus la o sumă superioară a 12 240.000 ITL [6 321.43 EUR] la nivel global pentru costurile și cheltuielile sale în fața instanțelor naționale și pentru costurile și cheltuielile sale în fața Comisiei și a Curții. 30. Guvernul a lăsat chestiunea la discreția Curții. 31. Potrivit jurisprudenței Curții, poate fi acordată o atribuire în ceea ce privește costurile și cheltuielile numai în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea cazul Bottazzi c. Italia) [GC], nr. 34884/97, § 30, CEDO 1999-V). În acest caz, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea consideră că 2,500 EUR reprezintă o sumă rezonabilă și acordă reclamantului suma respectivă. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 61.600 EUR (sext-o mie șase sute de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 10.000 EUR (zeci mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 2.000 EUR (două mii de euro) pentru costuri juridice; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 decembrie 2002, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

FLERES v. ITALY

(Application no. 34454/97)

JUDGMENT

STRASBOURG

19 December 2002

FINAL

19/03/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Fleres v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

G.

Raimondi,

ad hoc

judge

,

and Mr S

.

Nielsen

,

Deputy

Section Registrar,

Having deliberated in private on 5 December 2002,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

12.

The case originated in an application (no.

34454/97) against Italy lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article

25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Fabrizia Fleres (“the applicant”), on 5 October 1996.

3.

The applicant was represented by Mr M. Albanesi Ginammi, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr

U. Leanza, and by their co-Agent, Mr

V.

Esposito.

4.

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time. Invoking Article 6 § 1 of the Convention, she further complained about the length of the eviction proceedings.

5.

The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).

6.

The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule

52

§

1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article

27

§

1 of the Convention) was constituted as provided in Rule

26

§

1 of the Rules of Court. Mr. V. Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule

28). The Government appointed Mr. G. Raimondi as

ad hoc

judge to sit in his place (Article

27

§

2 of the Convention and Rule

29

§

2).

7.

On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section (Rule 52 § 1).

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

8.

The applicant was born in 1959 and lives in Rome.

9.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which she had let to G.S.

10.

In a registered letter of 2 November 1983, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.

11.

In a writ served on the tenant on 11 December 1984, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

12.

By a decision of 6 February 1985, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 10 January 1986.

13.

On 19 December 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

14.

On 27 January 1987, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 13 March 1987.

15.

Between 13 March 1987 and 27 January 1989, the bailiff made twelve attempts to recover possession.

16.

On 12 May 1989, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her family.

17.

Between 19 May 1989 and 14 July 1999, the bailiff made sixty-three attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

18.

On 25 February 2000, the tenant vacated the premises.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

19.

The relevant domestic law is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§

18-35, ECHR 1999-V.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

20.

The applicant complained that she had been unable to recover possession of her flat within a reasonable time owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

21.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

The Court has on several previous occasions decided cases raising similar issues as in the present case and found a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and Article 6

§

1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v.

Italy,

no.

21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government, which would lead to any different conclusion in this case. The Court refers to its detailed reasons in the judgments cited above and notes that in this case the applicant had to wait for thirteen years before recuperating the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6

§

1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

22.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

23.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put at 168,000,000 Italian lire (ITL) [86,764.76 euros (EUR)], being the loss of rent for the period from 10 January 1986 (the date when the premises had to be vacated, as established by the decision of the Rome Magistrate of 6

February 1985) to 25

February 2000, ITL 60,000,000 [EUR 30,987.41] for renovation works in the flat after possession was recovered and ITL

3,334,100 [EUR 1,721.92] for the costs of executing the possession order.

24.

The Government stressed that the amount claimed by the applicant was excessive. As regards the costs incurred for the domestic proceedings, the Government argued that the costs of the proceedings on the merits and the ones for renovation works in the flat after possession, were not related to the alleged violations.

25.

The Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent (see

Immobiliare Saffi

cited above, § 79), on the basis of the reimbursement of the difference between the global amount of the rents she could have endorsed and the rents she effectively collected. Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court, in the light of the evidence before it and the period concerned decides to award her on an equitable basis EUR 60,000.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Court considers that they must be reimbursed in part (see the Scollo v. Italy judgment of 28

September 1995, Series A no. 315-C, p. 56, § 50). Having regard to the means of calculation proposed by the applicant, the Court decides to grant the amount of EUR 1,600.

As regards the costs for the renovation works in the flat after possession was recovered, the Court considers that they are not related to the alleged violations. Therefore the Court rejects the applicant's claim.

The Court awards a total sum of EUR 61,600 for pecuniary damage.

B.

Non-pecuniary damage

26.

The applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

27.

The Government submitted that a finding of a violation would in itself constitute sufficient just satisfaction.

28.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage which the mere finding of a violation cannot adequately compensate. Therefore, the Court decides, on an equitable basis, to award EUR 10,000 under this head.

C.

Legal costs

29.

The applicant sought reimbursement of her legal costs, which she put at a sum superior to ITL 12,240,000 [EUR 6,321.43] globally for her costs and expenses before the national courts

and for her costs and expenses before the Commission and the Court.

30.

The Government left the matter to the discretion of the Court.

31.

According to the Court's case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum (see the case

Bottazzi v. Italy

[GC], no. 34884/97, § 30, ECHR 1999-V). In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court considers that EUR 2,500 is a reasonable sum and awards the applicant that amount.

D.

Default interest

32.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article

1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article

6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

61,600

EUR (sixty-one thousand six hundred euros) for pecuniary damage;

(ii)

10,000 EUR (ten thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

2,000

EUR (two thousand euros) for legal costs;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claims for just satisfaction.

Done in English and notified in writing on 19 December 2002, pursuant to Rule

77

§§

2 and

3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President