GIANNI v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA cererii nr. 64450/01 de Francesco GIANNI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh secretarul secțiunii, având în vedere cererea de mai sus, la 23 decembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1930 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dna G. Gianni, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat să-l concedieze pe M.D.M. într-o scrisoare înregistrată din 8 februarie 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Inchiriatul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul, iar într-o scrisoare a servit chiriașului la 15 ianuarie 1993, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 29 aprilie 1993, care a fost făcută executivă la 12 mai 1993, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 aprilie 1994. La 18 mai 1994, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 11 iulie 1994, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 iulie 1994. Între 29 iulie 1994 și 14 noiembrie 2000, judecătorul a făcut douăzeci și cinci încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 februarie 2001, locatarul a evacuat spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. DREPTUL Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și cu privire la negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, reclamantul susține că amânările ordonate de către judecător nu au fost cauzate de defecte procedurale, ci de faptul că nu a putut evacua chiriașul fără asistență de poliție. Prin urmare, astfel de proceduri ar fi fost în întregime ineficace. Prin urmare, nu ar fi fost util să se opună suspendării în temeiul articolului 617 din CCP. Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedura de executare care a contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 64450/01

by Francesco GIANNI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27 June 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application on 23 December 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1930 and living in Rome. He is represented before the Court by Mrs G. Gianni, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to M.D.M.

In a registered letter of 8 February 1991, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1991 and asked her to vacate the premises by that date.

The tenant told the applicant that she would not leave the premises.

In a writ served on the tenant on 15 January 1993, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 29 April 1993, which was made enforceable on 12 May 1993, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 29 April 1994.

On 18 May 1994, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 11 July 1994, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 July 1994.

Between 29 July 1994 and 14 November 2000, the bailiff made twenty-five attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 14 February 2001, the tenant spontaneously vacated the premises and the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of his right of access to a court.

The Government submitted that the applicant has not exhausted domestic remedies, firstly because he had failed to bring proceedings in the administrative courts challenging the refusal to provide police assistance and, secondly, because he had never challenged the justification of the adjournments ordered by the bailiff by lodging an application under Article

617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”) which deals with objections to enforceable acts.

With regard to the first objection of non-exhaustion, the applicant argues that there was no domestic remedy and maintains that the Prefect never issued a decision in refusing to grant police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

With regard to the second objection of non-exhaustion, the applicant maintains that the adjournments ordered by the bailiff were not due to procedural flaws but to the fact that he could not evict the tenant without police assistance. Such proceedings would therefore have been entirely ineffective. It would not therefore have been helpful to object to the adjournments under Article 617 of the CCP.

The Court notes that although the applicant could have applied to the judge responsible for enforcement proceedings challenging the adjournments by the bailiff if they had been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since an objection cannot be lodged against a decision not to provide police assistance, it cannot be deemed to be an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts showing otherwise. The Government’s objection must therefore be dismissed.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President