GIANNI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
GIANNI v. ITALY (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINIBILITATEA cererii nr. 64450/01 de Francesco GIANNI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh secretarul secțiunii, având în vedere cererea de mai sus, la 23 decembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1930 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dna G. Gianni, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat să-l concedieze pe M.D.M. într-o scrisoare înregistrată din 8 februarie 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Inchiriatul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul, iar într-o scrisoare a servit chiriașului la 15 ianuarie 1993, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 29 aprilie 1993, care a fost făcută executivă la 12 mai 1993, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 29 aprilie 1994. La 18 mai 1994, reclamantul a notificat locatarului care o cere să abandoneze sediul. La 11 iulie 1994, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 iulie 1994. Între 29 iulie 1994 și 14 noiembrie 2000, judecătorul a făcut douăzeci și cinci încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 14 februarie 2001, locatarul a evacuat spontan sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. DREPTUL Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și cu privire la negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, reclamantul susține că amânările ordonate de către judecător nu au fost cauzate de defecte procedurale, ci de faptul că nu a putut evacua chiriașul fără asistență de poliție. Prin urmare, astfel de proceduri ar fi fost în întregime ineficace. Prin urmare, nu ar fi fost util să se opună suspendării în temeiul articolului 617 din CCP. Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedura de executare care a contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului