PETRINI v. ITALY

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 63543/00 de Fernando PETRINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh grefier având în vedere cererea depusă la 17 noiembrie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1954 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl A. Mandetta, un avocat practicant la Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. A.S. a fost proprietarul unui apartament din Roma, pe care i l-a lăsat lui G.C. și apoi soției sale L.C. Într-o scrisoare înregistrată din 25 iunie 1991, proprietarul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 13 decembrie 1991, proprietarul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 10 aprilie 1992, care a fost făcută executivă la 23 aprilie 1992, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 28 februarie 1993. La 9 decembrie 1993, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a continuat procedura de executare. La 4 ianuarie 1994, reclamantul a notificat locatarului solicitand-o să abandoneze sediul. La 4 februarie 1994, el a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 22 martie 1994. Între 22 martie 1994 și 16 septembrie 1999, judecătorul a făcut optzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 13 noiembrie 1997, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca cazare pentru el însuși. La 4 octombrie 1999, procedura de executare a fost suspendată până la 17 mai 2000. La 3 iulie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului deoarece chiriașul a părăsit spontan sediul. DREPTUL reclamantului se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, reclamantul susține că amânările ordonate de către judecător nu au fost cauzate de defecte procedurale, ci de faptul că nu a putut evacua chiriașul fără asistență de poliție. Prin urmare, astfel de proceduri ar fi fost în întregime ineficace. Prin urmare, nu ar fi fost util să se opună suspendării în temeiul articolului 617 din CCP. Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedura de executare care a contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 63543/00

by Fernando PETRINI

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27 June 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 17 November 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1954 and living in Rome. He is represented before the Court by Mr A. Mandetta, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

A.S. was the owner of an apartment in Rome, which he had let to G.C. and then to his wife L.C.

In a registered letter of 25 June 1991, the owner informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and asked her to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 13 December 1991, the owner reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 10 April 1992, which was made enforceable on 23 April 1992, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 28 February 1993.

On 9 December 1993, the applicant became the owner of the apartment and continued the enforcement proceedings.

On 4 January 1994, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 4 February 1994, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 22 March 1994.

Between 22 March 1994 and 16 September 1999, the bailiff made eighteen attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 13 November 1997, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

On 4 October 1999, the enforcement proceedings were suspended until 17 May 2000.

On 3 July 2000, the applicant recovered possession of the apartment because the tenant left the premises spontaneously.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government submitted that the applicant has not exhausted domestic remedies, firstly because he had failed to bring proceedings in the administrative courts challenging the refusal to provide police assistance and, secondly, because he had never challenged the justification of the adjournments ordered by the bailiff by lodging an application under Article

617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”) which deals with objections to enforceable acts.

With regard to the first objection of non-exhaustion, the applicant argues that there was no domestic remedy and maintains that the Prefect never issued a decision in refusing to grant police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

With regard to the second objection of non-exhaustion, the applicant maintains that the adjournments ordered by the bailiff were not due to procedural flaws but to the fact that he could not evict the tenant without police assistance. Such proceedings would therefore have been entirely ineffective. It would not therefore have been helpful to object to the adjournments under Article 617 of the CCP.

The Court notes that although the applicant could have applied to the judge responsible for enforcement proceedings challenging the adjournments by the bailiff if they had been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since an objection cannot be lodged against a decision not to provide police assistance, it cannot be deemed to be an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts showing otherwise. The Government’s objection must therefore be dismissed.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.

1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President