La Paglia împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 62020/00 de către Francesco LA PAGLIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecătorii doamnei Steiner și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 7 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național italian, născut în 1949 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Cieri, un avocat practicant în Roma.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.E. într-o scrisoare înregistrată din 23 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să pună capăt contractului de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Inchiriatul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul. Într-o scrisoare servită la chiriașul la 5 februarie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a pune capăt închirierii și a chemat chiriașul să apară în fața magistratului Roma.

Prin decizia din 4 aprilie 1986, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 august 1986. La 21 iulie 1986, invocând articolele 10 și 11 din Legea nr. 84/82, chiriașul a solicitat amânarea procedurii de evacuare și apoi judecătorul de la Roma a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 15 mai 1987. La 3 iulie 1987, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului care o cere să abandoneze sediul. La 22 iulie 1987, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 septembrie 1987. Între 18 septembrie 1987 și 9 martie 2000, judecătorul a făcut cincizeci de încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 27 februarie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru el însuși. La 9 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, locatarul a cerut magistratului de la Roma să suspende procedura de expulzare. Prin urmare, judecatorul de la Roma a suspendat procedura până la 15 ianuarie 2000. La 22 martie 2000, reclamantul a vândut apartamentul chiriașului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, reclamantul susține că amânările ordonate de către judecător nu au fost cauzate de defecte procedurale, ci de faptul că nu a putut evacua chiriașul fără asistență de poliție. Prin urmare, astfel de proceduri ar fi fost în întregime ineficace. Prin urmare, nu ar fi fost util să se opună suspendării în temeiul articolului 617 din CCP.

Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedura de executare care a contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii.

Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 62020/00 by Francesco LA PAGLIA against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 27 June 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 7 September 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1949 and living in Rome. He is represented before the Court by Mr G. Cieri, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to L.E. In a registered letter of 23 June 1983, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked her to vacate the premises by that date. The tenant told the applicant that she would not leave the premises. In a writ served on the tenant on 5 February 1986, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 4 April 1986, which was made enforceable on the same day, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 August 1986. On 21 July 1986, invoking articles 10 and 11 of Law No. 84/82, the tenant asked for a postponement of the eviction proceedings and then the Rome Magistrate ordered that the premises be vacated by 15 May 1987. On 3 July 1987, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 22 July 1987, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 18 September 1987. Between 18 September 1987 and 9 March 2000, the bailiff made fifty-five attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. In the meanwhile, on 27 February 1991, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself. On 9 July 1999, pursuant to article 6 of Law No. 431/98, the tenant asked the Rome Magistrate to suspend the eviction proceedings. Consequently, the Rome Magistrate suspended the proceedings until 15 January 2000. On 22 March 2000, the applicant sold the apartment to the tenant. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of his right of access to a court. The Government submitted that the applicant has not exhausted domestic remedies, firstly because he had failed to bring proceedings in the administrative courts challenging the refusal to provide police assistance and, secondly, because he had never challenged the justification of the adjournments ordered by the bailiff by lodging an application under Article 617 of the Code of Civil Procedure (“CCP”) which deals with objections to enforceable acts. With regard to the first objection of non-exhaustion, the applicant argues that there was no domestic remedy and maintains that the Prefect never issued a decision in refusing to grant police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. With regard to the second objection of non-exhaustion, the applicant maintains that the adjournments ordered by the bailiff were not due to procedural flaws but to the fact that he could not evict the tenant without police assistance. Such proceedings would therefore have been entirely ineffective. It would not therefore have been helpful to object to the adjournments under Article 617 of the CCP.

The Court notes that although the applicant could have applied to the judge responsible for enforcement proceedings challenging the adjournments by the bailiff if they had been unlawful, in the instant case the bailiff had not acted unlawfully but could not enforce the eviction order without police assistance. Accordingly, since an objection cannot be lodged against a decision not to provide police assistance, it cannot be deemed to be an effective remedy. Furthermore, the Government have not cited any decisions of the Italian courts showing otherwise. The Government’s objection must therefore be dismissed. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President