LA PAGLIA v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
LA PAGLIA v. ITALY (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 62020/00 de către Francesco LA PAGLIA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 27 iunie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecătorii doamnei Steiner și dl. E. Fribergh Având în vedere cererea depusă la 7 septembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul este un național italian, născut în 1949 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Cieri, un avocat practicant în Roma. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat L.E. într-o scrisoare înregistrată din 23 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să pună capăt contractului de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Inchiriatul a declarat reclamantului că nu va părăsi sediul. Într-o scrisoare servită la chiriașul la 5 februarie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a pune capăt închirierii și a chemat chiriașul să apară în fața magistratului Roma. Prin decizia din 4 aprilie 1986, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 august 1986. La 21 iulie 1986, invocând articolele 10 și 11 din Legea nr. 84/82, chiriașul a solicitat amânarea procedurii de evacuare și apoi judecătorul de la Roma a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 15 mai 1987. La 3 iulie 1987, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului care o cere să abandoneze sediul. La 22 iulie 1987, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 18 septembrie 1987. Între 18 septembrie 1987 și 9 martie 2000, judecătorul a făcut cincizeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. Între timp, la 27 februarie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca locație pentru el însuși. La 9 iulie 1999, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, locatarul a cerut magistratului de la Roma să suspende procedura de expulzare. Prin urmare, judecatorul de la Roma a suspendat procedura până la 15 ianuarie 2000. La 22 martie 2000, reclamantul a vândut apartamentul chiriașului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea ei de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și despre refuzul dreptului de acces la o instanță. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în primul rând pentru că nu a reușit să abordeze proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul de a furniza asistență de poliție și, în al doilea rând, pentru că nu a contestat justificarea amânării ordonate de judecător prin depunerea unei cereri în temeiul articolului 617 din Codul de procedură civilă („CPC”) care se ocupă de obiecții împotriva actelor executoare. În ceea ce privește prima obiecție de neepuizare, reclamantul susține că nu există căi de recurs interne și susține că prefectul nu a emis niciodată o decizie în refuzul acordării asistenței poliției. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. În ceea ce privește a doua opoziție de neepuizare, reclamantul susține că amânările ordonate de către judecător nu au fost cauzate de defecte procedurale, ci de faptul că nu a putut evacua chiriașul fără asistență de poliție. Prin urmare, astfel de proceduri ar fi fost în întregime ineficace. Prin urmare, nu ar fi fost util să se opună suspendării în temeiul articolului 617 din CCP. Curtea remarcă că, deși reclamantul ar fi putut solicita judecătorului responsabil pentru procedura de executare care a contestat amânarea de către judecător dacă ar fi fost ilegală, în cazul instantaneu, judecătorul nu a acționat ilegal, dar nu a putut executa ordinul de evacuare fără asistență de poliție. În consecință, întrucât nu se poate depune o obiecție împotriva unei hotărâri de a nu furniza asistență de poliție, nu se poate considera că este un remediu eficace. În plus, Guvernul nu a citat nici o decizie a instanțelor italiene care demonstrează altfel. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului