Leonardi împotriva Italiei

Primă secțiune DECIZIE PENTRU ADMINISIBILITATEA DECIZIE nr. 52071/99 de Anselmo LEONARDI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 18 aprilie 2002 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Doamna Vajić Kovler Zagrebelsky judecători și dl Steiner secționar Având în vedere cererea depusă la 26 iulie 1999, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1926 și locuiește în Roma. El este reprezentat în fața Curții de către dna R. Di Napoli, un avocat practicant la Roma.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat A.M.A. într-o scrisoare înregistrată din 7 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închirierea închirierii la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 7 decembrie 1983, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 10 martie 1984, care a fost făcută executivă la 11 aprilie 1984, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie evacuat până la 30 iunie 1984. La 9 ianuarie 1986, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul.

La 30 ianuarie 1986, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 20 februarie 1986. Între 20 februarie 1986 și 23 ianuarie 1996, judecătorul a făcut patruzeci de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 6 iulie 1999, reclamantul a furnizat un al doilea anunț asupra chiriașului care a solicitat-o să părăsească sediul. La 19 iulie 1999, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 4 august 1999 între 4 august 1999 și 25 noiembrie 1999, judecătorul a făcut cinci încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 7 decembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și la negarea dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative.

Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident nepotrivit în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 52071/99 by Anselmo LEONARDI against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 18 April 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 26 July 1999, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1926 and living in Rome. He is represented before the Court by Mrs R. Di Napoli, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Rome, which he had let to A.M.A. In a registered letter of 7 June 1983, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked her to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 7 December 1983, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 10 March 1984, which was made enforceable on 11 April 1984, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1984. On 9 January 1986, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 30 January 1986, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 20 February 1986. Between 20 February 1986 and 23 January 1996, the bailiff made forty attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 6 July 1999, the applicant served a second notice on the tenant requiring her to vacate the premises. On 19 July 1999, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 4 August 1999. Between 4 August 1999 and 25 November 1999, the bailiff made five attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 7 December 1999, the applicant recovered possession of the apartment. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property. The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of his right of access to a court. The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President