BAS v. TURKEY

ȚĂRII DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 68126/01 de Ayșe BAȘ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 6 februarie 2003 în calitate de Camera compusă de Președintele Ress Cabral Barreto Kūris Türmen Hedigan dna Tsatsa-Nikolovska dna H.S. Greve, judecători și dl V. Berger Având în vedere cererea depusă la 23 noiembrie 1998, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, Ayșe Baș, este un național turc, născut în 1942 și locuiește la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Koçak, avocat care practică la Istanbul. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1992, Hotărârea Generală a Căilor Naționale și Autostrăzilor (Devlet Karayolları Genel Müdürlüğü ), un organism de stat responsabil, printre altele , pentru construcția autostrăzii, a expropriat o parcelă de terenuri aparținând reclamantului din İstanbul. Un comitet de experți a evaluat valoarea parcelei de teren și această sumă a fost plătită reclamantului atunci când expropriarea a avut loc. La 25 Noiembrie 1997, în urma cererii de compensare sporită a reclamantului, Curtea Civilă Pendik a Jurisdicției Generale i-a acordat 10,504,595,219 lire turce (TRL) de compensare suplimentară plus un dobânzi la rata legală de 30 % pe an La 10 martie 1998, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță, suma care era de 17.805.049.000 lire turce (TRL), inclusiv dobânzile, a fost plătită reclamantului la 26 mai 1998. În conformitate cu Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984, rata dobânzilor pe datoriile de stat întârziate a fost stabilită la 30% pe an. Începând cu 1 ianuarie 1998 rata statutară a dobânzii a crescut la 50%. Rata statutară a dobânzii a fost stabilită la rata compusă a dobânzii, anume 60% la 1 ianuarie 2000. O descriere a legislației interne relevante poate fi găsită în judecata Aka c. Turcia din 23 septembrie 1998 . Raportul hotărârilor și deciziilor 1998-VI, §§ 17-25; Akkuș c. Turcia , hotărârea din 9 iulie 1997, Raportul 1997-IV, §§ 13-16. COMPLAINT Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că, într-un moment în care rata anuală de inflație a fost foarte ridicată în Turcia, ea a fost plătită dobânzi insuficiente pentru compensarea suplimentară primită în urma expropiării terenurilor sale și autoritățile au întârziat să-i plătească sumele relevante. Reclamantul s-a plâns că dobânzile insuficiente privind compensarea suplimentară pe care a primit-o în urma expropiării terenurilor sale au fost încălcate cu dreptul său garantat în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Mai mult, a menținut în conformitate cu același articol că autoritățile au întârziat să-i plătească sumele relevante. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” 1. Guvernul a afirmat că nu s-a epuizat măsurile de remediere interne în sensul că reclamantul nu a introdus o acțiune de reparație în temeiul articolului 105 din Codul de Obligații. Reclamantul a susținut că art. 105 din Codul de Obligații nu prevede un remediu pentru cei care solicită o compensare suplimentară pentru daunele lor cauzate de plată întârziere. Curtea reiterează că singurul remediu pe care ar trebui să-l epuizeze art. 35 din Convenție este cel care se referă la încălcările presupuse și, în același timp, este disponibil și suficient. Existența acestor remedii trebuie să fie suficient de sigure nu numai în teorie, ci și în practică, în lipsa accesibilității și eficacității necesare (a se vedea, în special, Akdıvar și alții c. Turcia , hotărârea din 16 septembrie 1996, Raporturile 1996-IV , § 66 și Dalia c. Franța , hotărârea din 19 februarie 1998, Raporturile 1998-I , § 38 . Curtea reamintește concluziile sale anterioare în cazul Aka c. Turcia (a se vedea Aka , citat mai sus, §§ 35-36), în cazul în care a susținut că creditorii statului nu pot să se bazeze pe mijloacele de reparație prevăzute în art. 105 din Codul obligațiilor de a le permite o perspectiva de obținere a daunelor pentru pierdere care rezultă din deprecierea monetară depășește dobânzile pentru întârziere acordate în temeiul Legii nr. 3095. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în acest caz, art. 105 din Codul de Obligații nu oferă un remediu adecvat și eficace pe care reclamantul a trebuit să-l epuizeze. În consecință, Curtea respinge obiecția preliminară a guvernului privind neepuizarea. 2. Reclamantul s-a plâns că autoritățile au întârziat să le plătească compensația suplimentară, iar ea s-a plâns în continuare că rata dobânzii de 30% pe an , care a fost aplicată pentru a calcula compensația suplimentară plătită reclamantului pentru perioada între data la care titlul terenului a fost transferat către stat și data plății efective către solicitant, a fost mult mai mică decât rata medie de inflație a perioadei. În acest sens, ea a subliniat că rata dobânzii pe an , pentru perioada cuprinsă între data la care Curtea de Casație și data efectivă a plății, a fost de 50%. Prin urmare, ea a concluzionat că în orice caz a suferit o pierdere. Guvernul a susținut că compensarea suplimentară a fost plătită reclamantului la 26 Mai 1998 care este de două luni și șaptezeci de zile de la data hotărârii finale adoptate de Curtea de Casație. Cu privire la Hotărârea din 9 iulie 1997 de către Curtea Akkuș c. Turcia (a se vedea Akkuș , citată mai sus § 35). Guvernul a susținut că șaptezeci și șapte de zile este o perioadă rezonabilă pentru a efectua plata care compensa pe deplin pierderile reclamantului. Având în vedere situația în care reclamantul se plânge privind dreptul ei la bucuria pașnică a bunurilor sale, Curtea trebuie să examineze dacă a fost menținut un echilibru echitabil între cererile interesului general și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanei; în acest sens, termenele și condițiile în care este plătită compensația în temeiul legislației interne și modul în care au fost aplicate cazului reclamantului (a se vedea Lithgow și alții c. Regatul Unit , hotărârea din 8 iulie 1996, Seria A nr. 102, p. 50 § 120 . Curtea reiterează că adecvarea compensației ar fi diminuată dacă ar fi plătită fără referire la diferite circumstanțe care pot reduce valoarea acesteia, cum ar fi întârzierea nerezonabilă (a se vedea mutatis mutandis Refinanțele Grece Stran și Stratis Andreadis c. Grecia Hotărârea din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 301-B, p. 90, § 82). Întârzieri anormale lungi în plata compensației pentru expropriare au condus la o pierdere financiară sporită pentru persoana a cărei terenuri au fost expropriate, l-au pus într-o poziție de incertitudine, în special atunci când deprecierea monetară care se produce în anumite state este luată în considerare (a se vedea Akkuș , citat mai sus, § 29). Curtea constată că, în acest caz, compensarea suplimentară, împreună cu dobânzile la 30% pe an și începând cu 1 ianuarie 1998, la rata de 50% pe an a fost plătit reclamantului la 26 mai 1998, adică mai puțin de trei luni de la hotărârea Curții de Casație. Având în vedere concluzia sa în cauza Akkuș, în cazul în care a susținut că o perioadă rezonabilă de plată a compensației corespunzătoare a fost, de exemplu, de trei luni de la data hotărârii finale a Curții de Casație (a se vedea Akkuș) , citat mai sus, § 35), Curtea concluzionează că, în acest caz, reclamantul a primit compensația suplimentară într-un timp rezonabil. În plus, Curtea observă că în perioada în cauză nu a existat nicio modificare semnificativă a depreciării monetare din țară pentru a submina valoarea compensației plătite reclamantului. În consecință, reclamantul nu poate fi considerat că a suferit o pierdere considerabilă care rezultă din amânarea plății care a fost de doar șaptezeci și șase zile. Curtea concluzionează, prin urmare, că cererea este evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Res Președintele grefierului

THIRD SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application nos. 68126/01

by Ayșe BAȘ

against Turkey

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 6

February

2003 as a Chamber composed of

Mr

G.

Ress

,

President

,

Mr

I.

Cabral Barreto

,

Mr

P.

Kūris

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

J.

Hedigan

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mrs

H.S.

Greve,

judges

,

and Mr V.

Berger

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged on 23 November 1998,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant,

Ayșe Baș, is a Turkish national, who was born in 1942 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr

Koçak, a lawyer practising in Istanbul.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

In 1992, the General Directorate of National Roads and Highways (

Devlet Karayolları Genel Müdürlüğü

), a state body responsible,

inter alia

, for motorway construction, expropriated a plot of land belonging to the applicant in İstanbul. A committee of experts assessed the value of the plot of land and this amount was paid to the applicant when the expropriation took place.

On 25

November 1997, following the applicant’s request for increased compensation, the Pendik Civil Court of General Jurisdiction awarded her 10,504,595,219 Turkish liras (TRL) of additional compensation plus an interest at the statutory rate of 30 %

per annum

.

On 10 March 1998 the Court of Cassation upheld the decision of the first-instance court. The due amount, which was 17,805,049,000 Turkish liras (TRL) including the interest, was paid to the applicant on 26

May

1998.

B.

Relevant domestic law

Under Law no. 3095 of 4 December 1984 the rate of interest on overdue State debts was set at 30% per annum. As of 1 January 1998 the statutory rate of interest increased to 50%. The statutory rate of interest was set at the compound interest rate, namely 60% as of 1 January 2000.

A description of further relevant domestic law may be found in the

Aka

v. Turkey

, judgment of 23 September 1998,

Reports of Judgments and Decisions

1998-VI, §§ 17-25;

Akkuș v. Turkey

, judgment of 9 July 1997,

Reports

1997-IV, §§ 13-16.

COMPLAINT

The applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that at a time when the annual rate of inflation in Turkey had been very high, she had been paid insufficient interest on additional compensation received following the expropriation of her land and the authorities had delayed in paying her the relevant amounts.

THE LAW

The applicant complained that the insufficient interest on additional compensation that she has received following the expropriation of her land was in breach of her right guaranteed under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. Furthermore she maintained under the same Article that the authorities delayed in paying her the relevant amounts.

Article 1 of Protocol No. 1 provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The Government pleaded failure to exhaust domestic remedies in that the applicant had not brought an action for reparation under Article 105 of the Code of Obligations.

The applicant submitted that Article 105 of the Code of Obligations does not provide a remedy for those who claim an additional compensation for their damages caused by late payment.

The Court reiterates that the only remedy which Article 35 of the Convention requires to be exhausted are those that relate to the breaches alleged and at the same time are available and sufficient. The existence of such remedies must be sufficiently certain not only in theory but also in practice, failing which they will lack the requisite accessibility and effectiveness (see, in particular,

Akdıvar and Others v. Turkey

, judgment of 16 September 1996,

Reports

1996-IV, § 66, and

Dalia v. France

, judgment of 19 February 1998,

Reports

1998-I, § 38).

The Court recalls its earlier finding in the Aka v. Turkey case (see

Aka

, cited above, §§ 35-36), where it held that the creditors of the State cannot rely on the means of redress provided under Article 105 of the Code of Obligations to afford them a prospect of obtaining damages for loss resulting from monetary depreciation exceeding interest for delay awarded under Law no. 3095.

In the light of the above, the Court holds that, in the present case, the Article 105 of the Code of Obligations does not provide an adequate and effective remedy which the applicant had to exhaust. Consequently, the Court dismisses the Government’s preliminary objection of non-exhaustion.

The applicant complained that the authorities delayed in paying them the additional compensation. She further complained that the interest rate of 30%

per annum

, which was applied to calculate the additional compensation paid to the applicant for the period between the date on which the title of the land was transferred to the State and the date of the actual payment to the applicant, was much less than the average inflation rate of the period. In this regard, she pointed out that the interest rate

per annum

, for the period between the date on which the Court of Cassation delivered its judgment and the actual date of payment, was 50%. Therefore she concluded that in any case he has suffered a loss.

The Government submitted that the additional compensation was paid to the applicant on 26

May 1998 which is two months and seventeen days after the date of final decision delivered by the Court of Cassation. With reference to the Court’s Akkuș v. Turkey judgment of 9 July 1997 (see

Akkuș

, cited above, § 35). The Government contended that seventy-seven days is a reasonable period to make the payment which fully compensates the applicant’s losses.

As the situation of which the applicant complains concerns her entitlement to the peaceful enjoyment of her possessions, the Court must examine whether a fair balance has been maintained between the demands of the general interest and the requirements of the protection of the individual’s fundamental rights; in that regard the terms and conditions on which the compensation is payable under domestic legislation and the manner in which they were applied to the applicant’s case must be considered (see

Lithgow and others v. the United Kingdom

, judgment of 8

July 1996, Series A no. 102, p. 50, § 120)

The Court reiterates that the adequacy of compensation would be diminished if it were to be paid without reference to various circumstances liable to reduce its value, such as unreasonable delay.(see,

mutatis mutandis

,

Stran Greek Refineries and Stratis Andreadis v. Greece

, judgment of 9 December 1994, Series A no. 301-B, p. 90, § 82). Abnormally lengthy delays in the payment of compensation for expropriation lead to increased financial loss for the person whose land has been expropriated, putting him in a position of uncertainty especially when the monetary depreciation which occurs in certain States is taken into account (see

Akkuș

, cited above, § 29).

The Court notes that, in the present case, the additional compensation together with the interest at the rate of 30% per

annum

and from 1

January

1998 at the rate of 50% per

annum

was paid to the applicant on 26 May 1998, that is to say less than three months after the Court of Cassation’s judgment. Considering its finding in the Akkuș case where it held that a reasonable period to pay the due compensation was for instance three months running from the date of final decision of the Court of Cassation (see

Akkuș

, cited above, § 35), the Court concludes that, in the present case, the applicant received the additional compensation within a reasonable time.

Moreover, the Court observes that during the period in question there was no noticeable change in the monetary depreciation in the country to undermine the value of compensation paid to the applicant.

Consequently, the applicant cannot be regarded as have endured a considerable loss deriving from the deferral of payment which was only seventy-six days. The Court concludes, therefore, that the application is manifestly

ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application inadmissible.

Vincent

Berger

Georg R

ess

Registrar

President