Decizia nr. 25 din 10 octombrie 2016

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 30 martie 2016, în Dosarul nr. 2.078/104/2015, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept sus-menţionată. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia I civilă cu nr. 2.078/104/2015, reclamanta M.C.R. a solicitat instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa să dispună compensarea imobilului casă şi anexe gospodăreşti, astfel cum a fost notificat, cu suprafeţe de teren corespunzătoare ipotezelor legale prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Sentinţa civilă nr. 991 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia I civilă în Dosarul nr. 2.078/104/2015, s-a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, prin Notificarea înregistrată cu nr. 19/N/2001 la Primăria Pârşcoveni, reclamanta a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 39 ha de teren arabil situat în comuna Pârşcoveni, satul Şopârliţa, expropriat prin Decretul nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţiuni din Legea nr. 187 din 1945, precum şi acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru casă, anexele gospodăreşti şi celelalte bunuri expropriate prin acelaşi decret.

Prin dispoziţia Primăriei Comunei Şopârliţa i-au fost acordate reclamantei măsuri reparatorii sub formă de titluri de despăgubire, conform titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, în calitate de moştenitoare a bunicii sale, pentru bunurile imobile expropriate conform Decretului nr. 83/1949, situate în comuna Şopârliţa, judeţul Olt, respectiv casa şi anexele gospodăreşti.

Această dispoziţie a fost înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru a stabili valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantei.

La data de 11 iulie 2014, reclamanta a solicitat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor restituirea dosarului la comisia locală pentru a fi emisă o decizie de compensare a bunului imobil notificat şi imposibil de restituit în natură cu alte bunuri, respectiv cu suprafeţe de teren, conform art. 12 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

La data de 18 mai 2015 a fost încheiat un proces-verbal prin care Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 şi-a manifestat disponibilitatea să îi soluţioneze notificarea prin compensarea cu suprafeţe de teren, conform Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, prezentându-i în acest sens o listă cu suprafeţele de teren inventariate ca rezervă la dispoziţia comisiei locale.

Ulterior, la data de 12 iunie 2015, a fost încheiat procesul- verbal prin care s-a menţionat că imobilele solicitate conform Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai există, fiind imposibilă restituirea lor în natură. De aceea, i s-a propus reclamantei compensarea cu alte bunuri, şi anume cu suprafeţe de teren inventariate conform Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Reclamanta a refuzat suprafeţele de teren oferite de comisie, motivând că sunt suprafeţe mici, neagricole, şi a solicitat atribuirea în compensare a unor suprafeţe de teren prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

I s-a adus la cunoştinţă reclamantei că prevederile art. 12 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se referă la situaţia în care restituirea terenurilor agricole pe vechile amplasamente nu este posibilă, reclamanta neregăsindu-se în această situaţie, deoarece solicită acordarea unor suprafeţe de teren în compensare pentru construcţii care nu mai există.

Prin Dispoziţia nr. 79 din 26 iunie 2015, emisă de primarul comunei Şopârliţa, s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor casă şi anexe gospodăreşti, expropriate conform Decretului nr. 83/1949, solicitate de reclamantă; s-a constatat lipsa acordului reclamantei pentru compensarea cu alte bunuri; s-a propus acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte în condiţiile Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 12 alin. (1) şi art. 16 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a constatat că reclamanta nu era îndreptăţită să primească în compensare pentru imobilele casă şi anexe gospodăreşti, expropriate conform Decretului nr. 83/1949, terenuri pe un alt amplasament, în ordinea stabilită de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

S-a reţinut că art. 12 se referă strict la situaţia terenurilor agricole ce nu mai pot fi restituite pe vechile amplasamente, or, reclamantei i-au fost expropriate o casă şi anexe gospodăreşti, care nu mai există la momentul actual, astfel că dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi aplicate prin analogie situaţiei reclamantei.

Instanţa a apreciat că, deşi Comisia locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 i-a propus în mod greşit reclamantei, prin Procesul-verbal din 18 mai 2015, spre compensare, suprafeţele de teren inventariate conform Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu poate fi dispusă anularea dispoziţiei contestate pentru acest motiv de nelegalitate, care a fost invocat chiar de pârât, emitentul dispoziţiei.

Constatând că reclamanta a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 79 din 26 iunie 2015, emisă de primarul comunei Şopârliţa, pentru faptul că nu i-a pus la dispoziţie terenurile prevăzute de dispoziţiile art. 12 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi că acest motiv de nulitate nu este întemeiat, instanţa a respins capătul principal al cererii de chemare în judecată, precum şi capătul de cerere accesoriu prin care reclamanta a solicitat ca prin hotărârea instanţei să se dispună compensarea imobilelor expropriate cu suprafeţe de teren corespunzătoare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, considerând că soluţia adoptată de tribunal este greşită.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de sesizare din data de 30 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.078/104/2015, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013, prin raportare la dispoziţiile art. 6 şi 12 din acelaşi act normativ şi la art. 22 1 alin. (2) din capitolul III 1 „Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist”, capitol introdus prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, depinde soluţionarea litigiului dedus judecăţii.

Prin acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă s-a solicitat compensarea imobilului, casă şi anexe gospodăreşti, pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare – cu suprafeţe de teren corespunzătoare ipotezelor legale prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. IV. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă a apreciat că, deşi în art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul instituie, ca regulă generală, restituirea în natură a tuturor imobilelor, distincţiile operate începând chiar în cuprinsul alin. (2) al primului articol din lege – astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013 – conduc la concluzia că atât compensarea pentru fiecare categorie de imobile preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură, precum şi măsurile reparatorii prin echivalent sunt distincte, singurul element comun pentru acestea fiind măsura compensării prin puncte, prevăzută în capitolul III din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare – în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Prin Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nu se deschide calea compensării imobilelor – construcţii preluate abuziv care au făcut obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu imobile – terenuri, procedurile distincte prevăzute de lege fiind instituite inclusiv pentru a nu crea situaţii discriminatorii între beneficiarii aceluiaşi act normativ, în condiţiile în care restituirea în natură a unor imobile nu a fost posibilă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a constatat că, în cadrul alin. (2) al art. 1 din lege, este identificată entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acesteia revenindu-i atribuţia compensării cu bunuri oferite în echivalent – însă trimiterile din corpul legii sunt numai la terenurile solicitate în temeiul acestei legi, iar pentru terenurile solicitate conform legilor fondului funciar urmează a fi avute în vedere măsurile prevăzute de aceste acte normative.

În acest sens, în capitolul II „Restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist” al Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 12 se face trimitere expresă numai la entităţile prevăzute şi procedura de restituire a terenurilor agricole care au făcut obiectul cererilor formulate în temeiul legilor fondului funciar, pentru ca în art. 15 1 să se facă trimitere doar la terenurile solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, măsura compensării cu bunuri oferite în echivalent se referă la terenuri şi la construcţii dacă acestea există, în situaţia în care acestea nu mai există fiind prevăzută calea reglementată în capitolul III al legii – acordarea de măsuri compensatorii, respectiv compensarea prin puncte, numai în procedura de valorificare a acestora prin participarea la licitaţia publică putând fi achiziţionate şi terenuri în compensarea unor construcţii preluate abuziv în perioada regimului comunist şi care nu mai există.

Punctul de vedere al instanţei de trimitere – având în vedere şi dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 89/2014 pentru completareaNormelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, care precizează expres că bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate – este că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că obligaţia generală de compensare se va realiza pe categorii de imobile, în măsura în care acestea există, adică se vor compensa terenuri cu terenuri, respectiv construcţii cu construcţii, conform precizărilor din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, neputându-se compensa cu terenuri şi construcţiile preluate în mod abuziv şi a căror restituire nu mai este posibilă, întrucât acestea nu mai există, în această din urmă situaţie urmând a fi aplicate dispoziţiile prevăzute în capitolul III din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat în scris punct de vedere de către intimatul-pârât primarul comunei Şopârliţa, prin avocatul ales, prin care s-a apreciat că imobilele – construcţii, imposibil de restituit în natură, pot fi compensate cu imobile – terenuri, în condiţiile şi procedura prevăzute de capitolul III „Acordarea de măsuri compensatorii” din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele judecătoreşti fiind competente să soluţioneze doar contestaţiile formulate împotriva deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Opinia majoritară conturată prin soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti a fost în sensul că, în soluţionarea acţiunilor cu un atare obiect, este posibilă compensarea construcţiilor cu teren, legea nefăcând nicio distincţie în acest sens.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că nu există posibilitatea compensării construcţiilor cu teren prin procedura instituită de Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 493/C/1963/III-5/2016 din 24 iunie 2016, a comunicat că nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, sunt neconstituţionale.

S-a reţinut, în esenţă, că „Succesiunea în timp a dispoziţiilor legale este de natură să genereze instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, lipsa de coerenţă şi de previzibilitate a normelor adoptate în materia măsurilor reparatorii prin echivalent afectând în mod grav principiul securităţii raporturilor juridice, expresie a principiilor constituţionale privind statul de drept şi obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, consacrate de art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală”. S-a mai reţinut că „modificările legislative survenite generează discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situaţii juridice identice.”

Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat în repetate rânduri. De exemplu, prin Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 329 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 8 iulie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.” Curtea a mai constatat că „nu poate fi vorba de retroactivitatea Legii nr. 165/2013, din moment ce situaţia juridică se află în curs de constituire, în sensul de a fi stabilit în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite în temeiul legilor reparatorii. În concordanţă cu principiul tempus regit actum şi al aplicării imediate a legii noi este firesc ca modalitatea de calcul să fie cea prevăzută de actul normativ în vigoare la momentul efectuării acestei operaţiuni, iar nu prin raportare la dispoziţii legale abrogate, aşa cum sunt cele din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, care, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, guvernau modalitatea de stabilire a despăgubirilor cuvenite.” În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că „aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia: «Faptul că, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective» (Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane ale căror dosare de despăgubire au fost deja soluţionate sub imperiul Legii nr. 247/2005, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu reprezintă un viciu de constituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea aceluiaşi principiu mai sus amintit tempus regit actum.”

Prin Decizia nr. 744 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 11 februarie 2015, paragraful 24, şi prin Decizia nr. 428 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 7 august 2015, paragraful 17, Curtea Constituţională a reţinut că „art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 reprezintă modalitatea prin care legiuitorul a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 165/2013. În plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Preda şi alţii împotriva României, instanţa de la Strasbourg a considerat, având în vedere marja de apreciere a statului român şi garanţiile instituite prin Legea nr. 165/2013 – respectiv, regulile de procedură clare şi previzibile, însoţite de termene constrângătoare şi de un control judecătoresc efectiv -, că legea menţionată oferă, în principiu, un cadru accesibil şi efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). „ VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 12 din Legea nr. 165/2013, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 368/2013, şi art. 22 1 -22 3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, bunurile care pot fi oferite în compensare sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate, indiferent de categoria în care se încadrează imobilele pentru care s-a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile art. 12 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, nefiind aplicabile. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Aceste condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, Curtea de Apel Craiova, învestită cu soluţionarea apelului, urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestită să soluţioneze cauza.

Potrivit doctrinei în materie, chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Examinând sesizarea pendinte, punctele de vedere şi argumentele exprimate de instanţele naţionale care prefigurează existenţa unei practici neunitare cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării, chestiunea de drept supusă dezbaterii apare ca fiind una veritabilă, existând o dificultate reală de interpretare care necesită o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 şi art. 520 din Codul de procedură civilă.

De lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, iar problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Problema de drept asupra căreia instanţa de trimitere a solicitat o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile pronunţate în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă presupune a se lămuri, în ordine, următoarele: – dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pentru imobilele notificate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, mai este posibilă măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării; – dacă bunurile oferite în compensare trebuie să fie din aceeaşi categorie cu imobilul preluat de stat în mod abuziv; – dacă, în privinţa compensării cu teren a construcţiilor solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu pot fi restituite în natură, sunt aplicabile prevederile art. 12 din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.

Pentru a lămuri aceste aspecte este necesară în prealabil expunerea succintă a evoluţiei cadrului legal cu privire la posibilitatea acordării măsurii reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri.

Până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, pentru bunurile solicitate prin notificare conform Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul în care restituirea în natură nu era posibilă, persoana îndreptăţită putea beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent care constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent şi despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare anterior modificării aduse prin Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare: „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.”

De asemenea, potrivit art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.”

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 1.7 au prevăzut că: „Măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită. În acest sens, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta. În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, şi se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire. În aceste cazuri decizia/dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent va urma regimul prevăzut la art. 25 alin. (4) şi la art. 26 alin. (5) din lege.”

De la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi până la modificările survenite prin Legea nr. 368/2013, în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai era posibilă, persoana îndreptăţită beneficia de o singură măsură reparatorie în echivalent – compensarea prin puncte.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în forma iniţială: „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzuta în cap. III.”

De asemenea, prin art. 50 lit. b) s-a abrogat orice dispoziţie referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Împrejurarea că, în viziunea iniţială a legii, pentru imobilele solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu era posibilă decât compensarea prin puncte rezultă şi din faptul că în art. 42 s-a prevăzut dreptul persoanelor îndreptăţite de a opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea reanalizării posibilităţii de restituire în natură, exclusiv pentru terenurile solicitate potrivit legilor fondului funciar: „Art. 42. – (1) Persoanele îndreptăţite pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către comisiile locale de fond funciar în vederea restituirii în natură a terenurilor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) În termenul prevăzut la alin. (1), pot opta pentru returnarea dosarelor la comisiile locale de fond funciar şi persoanele care nu au valorificat titlurile de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. (3) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru care nu se exercită opţiunea de returnare către comisiile locale de fond funciar se transmit Secretariatului Comisiei Naţionale, în vederea soluţionării potrivit prevederilor prezentei legi.”

După 24 decembrie 2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 368/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013, pentru imobilele preluate în mod abuziv, care fac obiectul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a căror restituire în natură nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent şi compensarea prin puncte.

Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, prevede că: „În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.”

Prin art. II din Legea nr. 368/2013 s-a prevăzut că: „(1) Persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entităţile învestite cu soluţionarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) De prevederile alin. (1) beneficiază şi persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul legilor funciare, inclusiv cele care au optat potrivit art. 42 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, după expirarea termenului legal.”

În mod corespunzător, prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 17 februarie 2014, au fost completate şi Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013.

Prin articolul unic al Hotărârii Guvernului nr. 89/2014 a fost introdus capitolul III 1 intitulat „Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist”, capitol cuprinzând 3 articole, după cum urmează: „Art. 22 1 . – (1) Măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 mart ie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric. (2) Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate. (3) Echivalenţa valorică între bunurile care au făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi bunurile care se acordă în compensare se stabileşte prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare. (4) În cazul construcţiilor nefinalizate, valoarea se stabileşte proporţional cu stadiul de execuţie, stabilit prin raport de expertiză tehnică, întocmit de un expert autorizat, în condiţiile legii. (5) Situaţia bunurilor care pot fi acordate în compensare se afişează la sfârşitul fiecărei luni atât pe site-ul entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi la sediul acesteia. Art. 22 2 . – Măsura compensării se aplică numai cu acordul persoanei îndreptăţite. Art. 22 3 . – Măsura compensării se dispune prin dispoziţia, decizia sau, după caz, ordinul conducătorului entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.”

Se observă că legiuitorul a revenit asupra soluţiei legislative consacrate iniţial prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, reinstaurând, pe lângă compensarea prin puncte, dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii prin compensarea cu bunuri oferite în echivalent. Din expunerea de motive a Legii nr. 368/2013 rezultă că intervenţia legislativă a fost necesară deoarece prin Legea nr. 165/2013 s-a prevăzut că restituirea în natură poate avea loc doar în situaţia terenurilor solicitate potrivit legilor fondului funciar, iar în practică se solicită şi restituirea în natură, prin compensare, a bunurilor solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce a impus modificarea şi completarea prevederilor alin. (2) al art. 1 şi alin. (1) al art. 42 din Legea nr. 165/2013. Iniţiatorul măsurii legislative a explicat necesitatea acestor modificări prin aceea că trebuie evitată apariţia unor divergenţe de interpretare a textelor legale şi întârzierea procesului de reconstituire a dreptului de proprietate. S-a preconizat, totodată, că aceste modificări vor avea ca finalitate scăderea presiunii asupra bugetului de stat, prin diminuarea sumei despăgubirilor acordate în numerar persoanelor îndreptăţite.

Prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestora prin Legea nr. 368/2013, au format obiectul controlului de constituţionalitate a posteriori, iar prin Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în redactarea anterioară modificării acestor prevederi prin Legea nr. 368/2013, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că modificările legislative care s-au succedat au generat mai mult decât „divergenţe de interpretare a textelor legale”, chiar regimuri juridice diferite aplicabile unor situaţii identice. Abrogarea dispoziţiilor legale care constituiau temeiul juridic al stabilirii dreptului persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii prin compensarea bunului preluat abuziv cu alte bunuri oferite în echivalent pentru un interval de 7 luni, perioadă în care titularii dreptului au fost obligaţi să accepte măsura reparatorie a compensării prin puncte ca unica posibilitate de valorificare a dreptului lor, urmată de reinstaurarea acestui drept în forma prevăzută de legea anterioară, demonstrează caracterul arbitrar şi imprevizibil al normelor adoptate de legiuitor. Succesiunea în timp a dispoziţiilor legale este de natură să genereze instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, lipsa de coerenţă şi de previzibilitate a normelor adoptate în materia măsurilor reparatorii prin echivalent afectând în mod grav principiul securităţii raporturilor juridice.

S-a mai reţinut că modificările legislative survenite generează discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situaţii juridice identice. Astfel, simpla împrejurare de fapt – soluţionarea cu întârziere a notificărilor de către entităţile învestite de lege sau soluţionarea definitivă a cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în intervalul de activitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în forma iniţială – nu se poate constitui în argument care să justifice în mod obiectiv şi rezonabil aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor îndreptăţite la măsura reparatorie prin compensarea cu un alt bun oferit în echivalent, generând încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

Analizând problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări, în lumina dispoziţiilor legale şi a considerentelor Curţii Constituţionale, anterior enunţate, se constată următoarele:

Măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, pentru imobilele solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu mai pot fi restituite în natură, este posibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, deoarece această formă de reparaţie este prevăzută în mod expres de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 368/2013, iar forma iniţială a legii, care excludea această măsură, a fost declarată neconstituţională.

Această măsură este aplicabilă atât în privinţa dosarelor încă nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi în privinţa celor soluţionate de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor şi aflate în procedura de evaluare prevăzută de titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în situaţia în care persoana îndreptăţită a optat, în temeiul art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013, pentru returnarea dosarului la entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

În litigiul aflat pe rolul Curţii de Apel Craiova, în cadrul căruia s-a formulat prezenta sesizare, este incidentă cea de-a doua ipoteză, întrucât, din Încheierea de sesizare din 30 martie 2016 a Curţii de Apel Craiova, prin care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, rezultă că pentru construcţiile în litigiu – casă şi anexe gospodăreşti – s-a emis de către Primăria Comunei Şopârliţa, în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţie prin care i-au fost acordate reclamantei măsuri reparatorii sub forma titlurilor de despăgubire, conform titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Această dispoziţie a fost înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi a modificării şi completării acestei legi prin Legea nr. 368/2013, dosarul a fost returnat entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în aplicarea art. II alin. (1) din Legea nr. 368/2013, în vederea restituirii prin compensare cu alte bunuri a construcţiilor care nu mai pot fi restituite în natură.

Categoriile de bunuri care pot fi oferite în compensare sunt prevăzute în Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 şi completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.

Art. 22 1 alin. (2) din capitolul III 1 „Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist” prevede că: „Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate.”

În absenţa unei limitări care să impună compensarea bunurilor în cadrul aceleiaşi categorii, rezultă că este posibilă compensarea construcţiilor cu teren sau a terenului cu construcţii, decisivă în intenţia legiuitorului fiind asigurarea echivalenţei valorice între bunul care nu mai poate fi restituit în natură şi cel oferit în compensare, nefiind obligatoriu ca operaţiunea de compensare să se realizeze numai între imobile din aceeaşi categorie.

În contextul Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent beneficiază de o reglementare distinctă de celelalte măsuri reparatorii înart. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 22 1 -22 3 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prinHotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, fiind aplicabilă exclusiv pentru imobilele solicitate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi care nu se pot restitui în natură.

Asemănător procedurii care era prevăzută anterior în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsura se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se dispune prin dispoziţia, decizia sau, după caz, ordinul conducătorului entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric.

Entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 are obligaţia de a afişa la sfârşitul fiecărei luni, atât pe site-ul, cât şi la sediul acesteia, situaţia bunurilor care pot fi acordate în compensare.

În lipsa unei prevederi exprese a legii, bunurile din această listă nu se confundă cu terenurile