CASE OF GANCI v. ITALY

Reclamantul este un național italian care s-a născut în 1958. El a fost în închisoarea Spoleto atunci când a depus cererea. Printre alte măsuri, el a fost ținut în detenție preliminară pentru implicarea sa în uciderea judecătorului Falcone și escorta sa la 26 septembrie 1997. El a fost ulterior condamnat la închisoare pe viață de către Curtea Caltanissetta Assize. La 12 noiembrie 1997, el a primit o a doua condamnare pe viață, pe alte acuzații, de către Curtea Assize de la Palermo. Această condamnare a devenit finală la 26 noiembrie 1999. 10. După arestarea sa la 4 iunie 1993, reclamantul a fost plasat sub regimul special de închisoare prevăzut la art. 41 bis din Legea administrației penitenciare, care deroga de la condițiile de detenție ordinară prevăzute în Act. Între 13 noiembrie 1996 și 31 decembrie 2000, ministrul Justiției a eliberat nouă decrete, fiecare introducând restricții pentru următoarele perioade de șase luni: 13 noiembrie 1996 până la 13 mai 1997 (decretul nr. 1); 13 mai 1997 până la 13 noiembrie 1997 (decret nr. 2); 14 noiembrie 1997 până la 14 mai 1998 (decret nr. 3); 15 mai 1998 până la 15 noiembrie 1998 (decret nr. 4); 12 noiembrie 1998 până la 12 mai 1999 (decret nr. 5); 11 mai 1999-11 noiembrie 1999 (decret nr. 6); 8 noiembrie 1999-31 decembrie 1999 (decret nr. 7); 28 decembrie 1999-28 iunie 2000 (decret nr. 8); și 23 iunie 2000-31 decembrie 2000 (decret nr. 9). Reclamantul a indicat că a rămas sub același regim pentru perioada următoare 31 decembrie 2000, dar nu a furnizat detalii precise. 11. 2-9 nu au fost extindere formală a decretului anterior, ci decizii proaspete care au reiterat totuși decizia anterioară. 12. În temeiul celor nouă decrete, au fost impuse reclamantului următoarele restricții: (a) limite privind vizitele de către membrii familiei, cu maximum o vizită de o oră pe lună; (b) nici întruniri cu terți; (c) interzicerea utilizării telefonului, cu excepția unui apel – care să fie înregistrat – pe lună membrilor familiei în cazul în care reclamantul nu a avut o vizită; (d) interzicerea primirii sau a trimiterii sumelor de bani care depășesc o sumă specificată, cu excepția costurilor sau a amenzilor de apărare; (e) nu mai mult de două colete de rufe pe lună; (f) nici o organizație a activităților culturale, recreaționale sau sportive; (g) nici un drept de a vota în alegerile pentru reprezentanți ai prizonierilor sau de a fi ales ca reprezentativ; (h) nici o manicratie; (i) nu mai mult de două ore pe zi de desfățat. 13. Reclamantul a apelat împotriva acestor decrete la instanța responsabilă pentru executarea condamnărilor. Părțile au prezentat informațiile factuale prevăzute mai jos. Decretul nr. 1 – Reclamantul a apelat la 2 ianuarie 1997. Curtea responsabilă pentru executarea condamnărilor a avut loc o ședință la 11 martie 1997. Într-o procedură din 11 martie 1997, depusă în registr la 15 martie 1997, instanța a declarat recursul inadmisibil în conformitate cu jurisprudența restrictivă urmată în momentul în care instanța de judecată nu a avut competența de a examina meritele restricțiilor impuse. Decretul nr. 2 – În ordinea din 29 iulie 1997, depusă în registr la 31 iulie 1997, instanța de la Florența responsabilă pentru executarea condamnărilor declarate inoperaționale restricțiile menționate la lit. (a), (e) și (f) din lista de mai sus. Decretul nr. 3 – La o dată necunoscută, reclamantul a apelat la instanța de la Bologna responsabilă pentru executarea condamnărilor. Curtea a desfășurat o ședință la 27 ianuarie 1998 și a respins recursul într-o ordonanță din aceeași zi, care a fost depus în registr la 30 ianuarie 1998. Decretul nr. 4 – Reclamantul a apelat la 19 mai 1998. La 10 octombrie 1998, Curtea Perugia responsabilă pentru executarea condamnărilor a stabilit cazul de audiere la 12 noiembrie 1998. La 30 martie 1999, președintele instanței a declarat recursul inadmisibil. El a remarcat că perioada de valabilitate a decretului a expirat și că, în consecință, reclamantul nu mai are niciun interes în examinarea acestuia. Decretul nr. 5 – Reclamantul nu a apelat împotriva acestui decret. Decretul nr. 6 – Reclamantul a apelat la 14 mai 1999. La 9 iunie 1999, unitatea de reabilitare a Penitenciarei Spoleto a confirmat un raport care a fost făcut anterior în legătură cu un alt recurs. La cererea din 21 septembrie 1999 trimisă Curții din Perugia responsabile cu executarea condamnărilor, avocatul reclamantului a solicitat că apelul să fie ascultat. La 4 decembrie 1999, Președintele instanței a declarat recursul inadmisibil. El a remarcat că perioada de valabilitate a decretului a expirat și că, în consecință, reclamantul nu mai are niciun interes în examinarea acestuia.Decretul nr. 7 – Reclamantul a apelat la 12 noiembrie 1999. La 12 februarie 2000, președintele instanței din Perugia responsabile cu executarea condamnărilor a declarat recursul inadmisibil. El a remarcat că perioada de valabilitate a decretului a expirat și că reclamantul nu mai are niciun interes în examinarea acestuia.Decretul nr. 8 – La 28 martie 2000, președintele instanței de la Perugia responsabile pentru executarea condamnărilor acordate reclamantului asistență juridică. La 10 aprilie 2000, el a stabilit cazul pentru audierea la 4 mai 2000. Într-o ordonanță de aceeași dată, depusă în registr la 8 mai, instanța a permis recursul privind restricția privind dreptul reclamantului de a primi colete și a respins restul. Decretul nr. 9 – Reclamantul a apelat la 28 iunie 2000. La 8 ianuarie 2001, președintele instanței din Perugia, responsabilă pentru executarea condamnărilor, a declarat inadmisibil că reclamantul nu mai avea niciun interes în examinarea acesteia de la expirarea perioadei de valabilitate a decretului la 31 decembrie 2000. 14. Secțiunea 41 bis din Legea privind administrarea penitenciară (Legea nr. 354 din 26 iulie 1975), astfel cum a fost modificată de Legea nr. 356 din 7 august 1992, conferă ministrului Justiției competența de a suspenda aplicarea regimului de închisoare normal, astfel cum se prevede în Legea nr. 354 din 1975, în întregime sau în parte, prin intermediul unei decizii motivate care fac obiectul unei reexaminări judiciare, din motive de ordine publică și de securitate în cazurile în care regimul de închisoare normal ar fi inadecvat pentru a îndeplini aceste cerințe. O astfel de măsură poate fi aplicată numai deținuților acuzați sau condamnați pentru infracțiunile menționate în art. 4 bis din Legea, care include infracțiunile legate de activitățile Mafiei. 15. Secțiunea 41 bis a fost pronunțată ca provizii temporare. Aplicabilitatea acesteia a fost extinsă de mai multe ori, până la 31 decembrie 2002 (Legea nr. 4 din 19 ianuarie 2001). Legea nr. Secțiunea 41 bis nu conține o listă a restricțiilor care pot fi impuse, care trebuie determinate de Ministrul Justiției. 17. În temeiul articolului 14 ter din Legea administrației penitenciare, un recurs (reclamo) depune instanței responsabile pentru executarea condamnărilor împotriva unui decret al ministrului de Justiție care impune regimul special. Procesul trebuie depus în termen de zece zile de la data în care persoana în cauză a fost servită cu decretul. Acesta nu are efect suspensiv. Punctul 2 bis din secțiunea 41 bis, introdus prin Legea nr. 11 din 7 ianuarie 1998, stabilește normele referitoare la competența teritorială. Acesta prevede: „Curtea responsabilă pentru executarea condamnărilor care are competența pentru închisoarea în care prizonierul, deținutul sau inculpatul este reținut are puterea de a judeca apeluri împotriva decreturilor ministrului justiției eliberate în temeiul alin. (2). Această putere nu se schimbă, chiar și în cazul îndepărtării pentru unul dintre motivele enumerate în secțiunea 42.” Curtea trebuie să ia o decizie în termen de zece zile. Un recurs la Curtea de Casație se află împotriva hotărârii instanței responsabile pentru executarea condamnărilor. 18. Secțiunea 35 din Legea menționată (Legea nr. 354 din 1975) reglementează dreptul de recurs al prizonierilor. În hotărârea nr. 26 din 11 februarie 1999, Curtea Constituțională a constatat că, în ceea ce privește restricțiile privind drepturile garantate de Constituție, această secțiune nu a fost constituțională în măsura în care nu prevedea protecția judiciară împotriva restricțiilor impuse prizonierilor. Întrucât aceasta nu a putut indica care cale juridică era disponibilă pentru prizonieri, Curtea Constituțională a cerut legislativului să remedieze situația.