AFFAIRE GUAGENTI c. ITALIE

AFFAIRE GUAGENTI c. ITALIE (CtEDO, 2000)

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA GUAGENTI c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 39124/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 În l a c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Fischbach președinte L. F emerari Bravo Bonello Tsatsa Nikolovska Lorenzen A.B. B. Aka E. L evits judecători și d. Fribergh grefier de secțiune de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 3 februarie 2000, a luat o hotărâre în acest sens, adoptată la această dată în mod direct la cauza La a fost deferită Curții de către domnul Agostino Guagenti ( La 26 aprilie 1999, resortisantul italian, la originea sa, se află o cerere (nr. 39124/98) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care reclamantul a sesizat-o Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( la 23 august 1994 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Pinellini, avocat la Prato. Guvernul italian (atmosito) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, M.V. Esposito. La 15 septembrie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 39124/98) privind durata procedurii. În raportul său [2] din 30 noiembrie 1998 (fostul articol 31), Comisia a ajuns în unanimitate la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție. În urma intrării în vigoare a Protocolului 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 4 din protocolul menționat anterior, citit în combinație cu art. 24 alin. (6) și 100 alin. (1) din Regulamentul Curții ( Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) din Regulamentul de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care participaseră la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură]. Fischbach l-a înlocuit pe dl Rozakis ca președinte al Camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe dl A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Strážnická, împiedicată, a fost înlocuită de dl Tsatsa-Nikolovska. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și se referea la observațiile sale în fața Comisiei. La 20 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. La 9 iulie 1980, reclamantul a formulat o acțiune împotriva fostului său angajator, societatea E., în fața judecătorului de instanță din Florența, în calitate de judecător al muncii, pentru a obține anularea deciziei de concediere și repararea daunelor suferite. În etapa referitoare la procedura de rejudecare, a avut loc o ședință la 29 iulie 1980. Printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul de instanță a decis reintegrarea reclamantului în postul său și a stabilit părților un termen până la 20 septembrie 1980 pentru a relua procedura privind temeinicia. La 19 septembrie 1980, reclamantul a reluat procedura privind temeinicia în fața aceleiași instanțe. O ședință a avut loc la 13 ianuarie 1981. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1981, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, instanța a primit cererea reclamantului. 10. La 12 iunie 1981, pârâta a făcut apel la tribunalul din Florența. La rândul său, reclamantul a solicitat un apel incident. O audiere a avut loc la 6 octombrie 1981. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 20 octombrie 1981, Tribunalul a respins apelul pârâtei și a primit parțial apelul incident al reclamantului privind valoarea daunelor. 11. La 10 iulie 1982, pârâta s-a ocupat de casare. Ședința stabilită la 18 iunie 1985, a fost prezentată din oficiu la 19 noiembrie 1985. Printr-o hotărâre din 27 noiembrie 1986, al cărei text a fost depus la grefă în aceeași zi, Curtea a admis recursul, a pronunțat hotărârea Tribunalului din Florența și a trimis cauza în fața Tribunalului din Prato. 12. La 22 septembrie 1987, reclamantul a recidivat cauza în fața acestei instanțe. Ședința stabilită la 17 februarie 1988 a fost prezentată din oficiu la 27 aprilie 1988. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 23 octombrie 1988, Tribunalul a respins cererea reclamantului 13. La 19 ianuarie 1989, acesta s-a ocupat de casare. Ședința a avut loc la 26 aprilie 1990. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 14 iunie 1991, Curtea a admis recursul reclamantului, a pronunțat hotărârea Tribunalului de la Prato și a trimis cazul în fața Tribunalului din Siena. 14. La 28 mai 1992, reclamantul a recidivat cazul în fața tribunalului din Siena. Ședința stabilită la 10 februarie 1993 a fost prezentată din oficiu la 17 februarie 1993. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 24 martie 1993, tribunalul a considerat că concedierea era legitimă și a respins cererea reclamantului. La 7 septembrie 1993, reclamantul s-a ocupat de casare. Ședința a fost stabilită la 14 iunie 1995. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 26 septembrie 1995, Curtea a respins recursul reclamantului. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 16. Astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. mai mult decât această teză. 18. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 9 iulie 1980 și s-a încheiat la 26 septembrie 1995. 19. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de 15 ani și două luni, pentru șapte instanțe. 20. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bouttazzi c. Italia care trebuie să apară în declarația oficială a Curții, § 22) la existena în Italia a unei practici contrare Conveniei care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerina În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 21. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței de termen rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 802 743 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 150 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 24. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 15 000 000 ITL pentru prejudicii morale. Prospături și cheltuieli de judecată 25. Reclamantul solicită, de asemenea, 34 295 610 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 179 530 564 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 26. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții și de acordul acordat reclamantului. Interese moratorii 27. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu o dobândă simplă cu 2,5 % l an începând cu expiră termenul și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Grefier Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. [2] Nota grefei: Raportul este disponibil pentru transplant.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE GUAGENTI c. ITALIE

[1]

(Requête n°

39124/98)

ARRÊT

STRASBOURG

15 février 2000

En l’affaire Guagenti c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

M.

Fischbach

président

,

M.

L. F

errari Bravo

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

M.

P.

Lorenzen

,

M.

A.B. B

aka

M.

E. L

evits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 février 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

L’affaire a été déférée à la Cour par M. Agostino Guagenti (« le requérant

»), ressortissant italien, le 26 avril 1999. A son origine se trouve une requête (n° 39124/98) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission ») le 23 août 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est représenté par M

e

A.

Pinellini, avocat à Prato. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.

2.

Le 15 septembre 1998, la Commission a retenu la requête (n°

39124/98) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport

[2]

du 30

novembre 1998 (ancien article

31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6

§

1 de la Convention.

3.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°

11 le 1

er

novembre

1998, et conformément à l’article

5 §

4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («

le règlement

»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet

1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.

4.

Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.

B.

Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §

2 de la Convention et 26 §

1

a) du règlement), et M.

C.L.

Rozakis, président de la section (article 26 §

1

a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.

M.

Fischbach, M. G. Bonello, M

me

V.

Strážnická, M.

P.

Lorenzen et M.

E.

Levits (article 26 §

1 b) du règlement).

5.

Ultérieurement, M. Rozakis et M.

Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article

28 du règlement). En conséquence, M.

Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.

A.B.

Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.

L.

Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29

§

1 du règlement). En outre, M

me

V.

Strážnická, empêchée, a été remplacée par M

me

M. Tsatsa-Nikolovska.

6.

Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 20 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant.

EN FAIT

7.

Le 9 juillet 1980, le requérant déposa un recours à l'encontre de son ancien employeur, la société E., devant le juge d'instance de Florence, faisant fonction de juge du travail, afin d'obtenir l'annulation de la décision de son licenciement et la réparation des dommages subis.

8.

Dans la phase relative à la procédure en référé, une audience se tint le 29 juillet 1980. Par une ordonnance du même jour, le juge d'instance décida la réintégration du requérant dans son poste et fixa aux parties un délai jusqu'au 20 septembre 1980 pour reprendre la procédure sur le bien-fondé.

9.

Le 19 septembre 1980, le requérant reprit la procédure sur le bien-fondé, devant la même juridiction. Une audience se tint le 13

janvier 1981. Par jugement du 19 janvier 1981, dont le texte fut déposé au greffe le même jour, le tribunal fit droit à la demande du requérant.

10.

Le 12 juin 1981, la défenderesse interjeta appel devant le tribunal de Florence. A son tour, le requérant interjeta un appel incident. Une audience eut lieu le 6 octobre 1981. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 20 octobre 1981, le tribunal rejeta l'appel de la défenderesse et fit droit en partie à l'appel incident du requérant visant le montant des dommages.

11.

Le 10 juillet 1982, la défenderesse se pourvut en cassation. L'audience fixée au 18 juin 1985, fut remise d'office au 19

novembre

12.

Le 22 septembre 1987, le requérant reprit l'affaire devant cette juridiction. L'audience fixée au 17 février 1988, fut remise d'office au 27

avril 1988. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 23

octobre 1988, le tribunal rejeta la demande du requérant.

13.

Le 19 janvier 1989, celui-ci se pourvut en cassation. L'audience se tint le 26 avril 1990. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juin 1991, la Cour fit droit au pourvoi du requérant, cassa l'arrêt du tribunal de Prato et renvoya l'affaire devant le tribunal de Sienne.

14.

Le 28 mai 1992, le requérant reprit l'affaire devant le tribunal de Sienne. L'audience fixée au 10 février 1993 fut remise d'office au 17

février

mars 1993, le tribunal estima que le licenciement était légitime et rejeta la demande du requérant.

15.

Le 7 septembre 1993, le requérant se pourvut en cassation. L'audience fut fixée au 14 juin 1995. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 26 septembre 1995, la Cour rejeta le pourvoi du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

16.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

17.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

18.

La période à considérer a débuté le 9 juillet 1980 et s’est terminée le 26 septembre 1995.

19.

Elle a donc duré plus de quinze ans et deux mois, pour sept instances.

20.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

21.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

22.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

23.

Le requérant réclame 802 743 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 150 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.

24.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 15 000 000 ITL pour préjudice moral.

B.

Frais et dépens

25.

Le requérant demande également 34 295 610 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 179 530 564 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

26.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

27.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 15

000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral et 5

000

000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Marc

Fischbach

Greffier

Président

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

[2]

.

Note du greffe

: le rapport est disponible au greffe.