AFFAIRE VICARI c. ITALIE

AFFAIRE VICARI c. ITALIE (CtEDO, 2000)

SECȚIUNEA 2 CAUZA VICARI c. ITALIA [1] (solicitarea nr. 4059/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 În cauza Vicari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor L'pe secțiune (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Fischbach președinte L. Femerari Bravo Bonello Tsatsa Nikolovska Lorenzen A.B. B aka E. Lévits judecători și d. E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 februarie 2000, hotărârea a fost adoptată la această dată de procedură. La data de 9 iunie 1999 a fost înaintată Curții de către domnul Domenico Vicari, resortisantul italian, la 9 iunie 1999. La originea sa se află o cerere (nr. 40599/95) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care reclamantul o sesizase Comisia Europeană pentru Drepturile Drepturilor Omului ( August 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Pellitteri, avocat la Agrigente. Guvernul italian (adică, la mai mult) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza, și de co-agentul său, M.V. Esposito. La 27 octombrie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 4059/98) privind durata procedurii. În raportul său [2] din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia a ajuns în unanimitate la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 4 din protocolul menționat anterior, citit în combinație cu art. 24 alin. (6) și 100 alin. (1) din Regulamentul Curții ( Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) din Regulamentul de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care participaseră la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură]. Fischbach l-a înlocuit pe dl Rozakis ca președinte al Camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe dl A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Strážnická, împiedicată, a fost înlocuită de dl Tsatsa-Nikolovska. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și se referea la observațiile sale în fața Comisiei. La 4 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. La 20 noiembrie 1984, reclamantul și sora sa au atribuit municipalitatea San Giovanni Gemini (Agrigente) în fața Tribunalului din Agrigente, în urma ocupației ilegale, a unui teren pentru a extinde canalele, pentru a obține repararea daunelor suferite ca urmare a ocupației respective și a scurgerii de purin în acest teren. Din cele opt ședințe prevăzute între 5 iunie 1985 și 10 ianuarie 1990, una a fost amânată pentru a permite pârâtei să se constituie în procedură, una a fost trimisă din oficiu ca urmare a mutației judecătorului, una dedicată depunerii documentelor, două s-au referit la admiterea unei expertize, două au fost repuse pentru că expertul nu a depus jurământul și una pentru că nu a depus la grefă raportul. La 23 mai 1990, judecătorul a stabilit ședința de prezentare a concluziilor la 28 noiembrie 1990, dar aceasta din urmă a avut loc la 29 ianuarie 1992 ca urmare a două trimiteri din oficiu, dintre care una datorată mutației judecătorului și cealaltă pentru a permite noului judecător să stabilească calendarul ședințelor viitoare. Ședința de pledoarii în fața camerei competente a fost stabilită la 12 noiembrie 1992. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1992, al cărei text a fost depus la grefă la 16 ianuarie 1993, tribunalul a acceptat parțial cererea reclamantului. La 26 ianuarie 1994, reclamantul a făcut apel la Curtea de Apel din Palermo. O primă audiere a avut loc la 18 aprilie 1994. După o audiere, la 5 decembrie 1994 judecătorul a stabilit ședința pentru prezentarea concluziilor la 15 mai 1995, însă aceasta din urmă nu a avut loc decât la 21 aprilie 1994. octombrie 1995 ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Ședința pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 24 ianuarie 1997. Prin Hotărârea din 31 ianuarie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 11 martie 1997, Curtea a reformat parțial hotărârea Tribunalului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 20 noiembrie 1984 și s-a încheiat la 11 martie 1997. 13. Prin urmare, a durat mai mult de 12 ani și trei luni, pentru două instanțe. 14. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 16.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Reclamantul solicită cel puțin 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciile materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 25 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 14 235 750 de lire italiene (ITL) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și acordul cu reclamantul. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 25 000 000 (85 milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata plății Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 15 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Grefier Președinte [1] Această hotărâre poate suferi modificări de formă. [2] Nota grefei: Raportul este disponibil pentru transplant.

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE VICARI c. ITALIE

[1]

(Requête n°

40599/98)

ARRÊT

STRASBOURG

15 février 2000

En l’affaire Vicari c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

M.

Fischbach

président

,

M.

L. F

errari Bravo

,

M.

G.

Bonello

,

M

me

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

M.

P.

Lorenzen

,

M.

A.B. B

aka

M.

E. L

evits

,

juges

,

et de M. E.

Fribergh

,

greffier de section

;

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 février 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

L’affaire a été déférée à la Cour par M. Domenico Vicari (« le requérant »), ressortissant italien, le 9 juin 1999. A son origine se trouve une requête (n° 40599/98) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission ») le 29

août 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est représenté par M

e

M.

Pellitteri, avocat à Agrigente. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.

2.

Le 27 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n°40599/98) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport

[2]

du 4 mars 1999 (ancien article

31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6

§

1 de la Convention.

3.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°

11 le 1

er

novembre

1998, et conformément à l’article

5 §

4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («

le règlement

»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet

1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.

4.

Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.

B.

Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §

2 de la Convention et 26 §

1

a) du règlement), et M.

C.L.

Rozakis, président de la section (article 26 §

1

a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.

M.

Fischbach, M. G. Bonello, M

me

V.

Strážnická, M.

P.

Lorenzen et M.

E.

Levits (article 26 §

1 b) du règlement).

5.

Ultérieurement, M. Rozakis et M.

Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article

28 du règlement). En conséquence, M.

Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.

A.B.

Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.

L.

Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29

§

1 du règlement). En outre, M

me

V.

Strážnická, empêchée, a été remplacée par M

me

M. Tsatsa-Nikolovska.

6.

Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 4 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant.

EN FAIT

7.

Le 20 novembre 1984, le requérant et sa sœur assignèrent la municipalité de San Giovanni Gemini (Agrigente) devant le tribunal d'Agrigente suite à l'occupation, selon eux illégale, d'un terrain pour élargir les égouts, afin d'obtenir la réparation des dommages subis suite à ladite occupation et à l'écoulement de purin dans ce terrain.

8.

La mise en état de l'affaire commença le 16 janvier 1985. Des huit audiences prévues entre le 5 juin 1985 et le 10 janvier 1990, une fut reportée pour permettre à la défenderesse de se constituer dans la procédure, une fut renvoyée d'office suite à la mutation du juge, une fut consacrée au dépôt de documents, deux concernèrent l'admission d'une expertise, deux furent remises car l'expert n'avait pas comparu pour prêter serment et une car il n'avait pas déposé au greffe son rapport. Le 23 mai 1990, le juge fixa l'audience de présentation des conclusions au 28 novembre 1990, mais cette dernière ne se tint que le 29 janvier 1992 suite à deux renvois d'office, dont l'un dû à la mutation du juge et l'autre afin de permettre au nouveau juge de fixer le calendrier des audiences à venir. L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 12 novembre 1992. Par jugement du 24

novembre 1992, dont le texte fut déposé au greffe le 16 janvier 1993, le tribunal fit en partie droit à la demande du requérant.

9.

Le 26 janvier 1994, le requérant interjeta appel devant la cour d'appel de Palerme. Une première audience se tint le 18 avril 1994. Après une audience, le 5 décembre 1994 le juge fixa l'audience pour la présentation des conclusions au 15 mai 1995, mais cette dernière ne se tint que le 21

octobre 1995 suite à un renvoi d'office. L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente eut lieu le 24 janvier 1997. Par arrêt du 31

janvier 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 11 mars 1997, la cour réforma en partie le jugement du tribunal.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

10.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6

§

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

»

11.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

12.

La période à considérer a débuté le 20 novembre 1984 et s'est terminée le 11 mars 1997.

13.

Elle a donc duré plus de douze ans et trois mois, pour deux instances.

14.

La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §

22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

15.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 §

1.

II.

Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention

16.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

17.

Le requérant réclame au moins 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu'il aurait subi.

18.

La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 25 000 000 ITL pour le dommage moral.

B.

Frais et dépens

19.

Le requérant demande également 14 235 750 lires italiennes (ITL) pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

20.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §

30). En l’espèce,

compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

21.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 2,5 % l

’

an.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 25

000 000 (vingt-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 5 000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 2,5 % l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Erik

Fribergh

Marc

Fischbach

Greffier

Président

[1]

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

[2]

.

Note du greffe

: le rapport est disponible au greffe.