SECȚIUNEA A DOUA CAUZA ITALIANO c. ITALIA [1] (Cercetarea nr. 39894/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 februarie 2000 În litigiu cu Italiano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Fischbach președinte L. Femerari Bravo Bonello Tsatsa Nikolovska Lorenzen A.B. B. Aka E. Lévits judecători și d. E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 3 februarie 2000, Tribunalul a fost adoptat la această dată, la această dată, în litigiul din cadrul Tribunalului, de către domnul Rosario Italiano ( La 21 iunie 1999, resortisantul italian se află o cerere (nr. 39894/98) împotriva Republicii Italiene, pe care reclamantul a sesizat-o în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului ( la 4 iunie 1997, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 27 octombrie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 39894/98) privind durata procedurii. În raportul său [2] din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia încheie în unanimitate încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 4 din protocolul menționat anterior, citit în combinație cu art. 24 alin. (6) și 100 alin. (1) din Regulamentul Curții ( Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) din Regulamentul de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru a completa camera erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Levits [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care participaseră la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură]. Fischbach l-a înlocuit pe dl Rozakis ca președinte al Camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe dl A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe dl Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Strážnická, împiedicată, a fost înlocuită de dl Tsatsa-Nikolovska. La 16 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și se referea la observațiile sale în fața Comisiei. La 18 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. La 26 noiembrie 1987, reclamantul l-a numit pe dl L. în fața Tribunalului din Caltanisetta pentru a obține restituirea unei sume de bani. În noiembrie 1988, acesta din urmă a fost prezentat la audierea pârâtului și a martorilor. La 20 aprilie 1989 a avut loc audierea martorilor, dar nu și a pârâtului, deoarece acesta nu a fost prezentat. La 22 iunie 1989, reclamantul și-a prezentat concluziile și audiția pledoariilor a fost stabilită la 1 februarie 1991. Această audiere a fost amânată de patru ori până la 16 ianuarie 1998. octombrie 1996, reclamantul a prezentat o cerere de avansare a datei la care a fost depusă cererea, iar președintele a stabilit noua dată la 7 februarie 1997. printr-o hotărâre din 18 februarie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 25 martie 1997, instanța a acceptat cererea reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. 12. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 noiembrie 1987 și s-a încheiat la 25 martie 1997. 13. Prin urmare, a durat aproximativ nouă ani și patru luni pentru o instanță. 14. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 16.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 17. Reclamantul solicită 15 883 704 lira italiană (ITL) pentru prejudiciul material și 5 000 000 pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că Cheltuieli și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi menționată anterior, § 30. În speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 500 000 ITL solicitată de reclamant și de acord cu reclamantul. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 500 000 (trei milioane cinci sute de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor crește cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului și până la plata acestuia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 15 februarie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Grefier Președinte [1] Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. [2] Nota grefei: Raportul este disponibil pentru transplant.
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE ITALIANO c. ITALIE
[1]
(Requête n°
39894/98)
ARRÊT
15 février 2000
En l’affaire Italiano c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
M.
Fischbach
président
,
M.
errari Bravo
,
M.
G.
Bonello
,
M
me
M.
Tsatsa
-
Nikolovska
,
M.
P.
Lorenzen
,
M.
aka
M.
evits
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 février 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
L’affaire a été déférée à la Cour par M. Rosario Italiano (« le requérant
»), ressortissant italien, le 21 juin 1999. A son origine se trouve une requête (n° 39894/98) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission ») le 4 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est représenté par M
e
F.
Tortorici, avocat à Palerme. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M.V. Esposito.
2.
Le 27 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n°39894/98) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport
[2]
du 4 mars 1999 (ancien article
31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6
§
1 de la Convention.
3.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°
11 le 1
er
novembre
1998, et conformément à l’article
5 §
4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («
le règlement
»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet
1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.
4.
Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.
B.
Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §
2 de la Convention et 26 §
1
a) du règlement), et M.
C.L.
Rozakis, président de la section (article 26 §
1
a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.
M.
Fischbach, M. G. Bonello, M
me
V.
Strážnická, M.
P.
Lorenzen et M.
E.
Levits (article 26 §
1 b) du règlement).
5.
Ultérieurement, M. Rozakis et M.
Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article
28 du règlement). En conséquence, M.
Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.
A.B.
Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.
L.
Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29
§
1 du règlement). En outre, M
me
V.
Strážnická, empêchée, a été remplacée par M
me
6.
Le 16 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 18 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant.
7.
Le 26 novembre 1987, le requérant assigna M. L. devant le tribunal de Caltanisetta afin d’obtenir la restitution d’une somme d’argent.
8.
La mise en état de l’affaire commença le 21 janvier 1988. La partie défenderesse resta défaillante. Aux audiences des 20 octobre et 10
novembre 1988 personne ne se présenta pour le requérant. Le 24
novembre 1988, ce dernier demanda l’audition du défendeur et de témoins. Le 20 avril 1989 se tint l’audition des témoins, mais pas du défendeur car il ne s’était pas présenté. Le 22 juin 1989, le requérant présenta ses conclusions et l’audience de plaidoiries fut fixée au 1er février 1991. Cette audience fut reportée à quatre reprises jusqu’au 16 janvier 1998. Le 21
octobre 1996, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée et le président fixa la nouvelle date au 7
février 1997.
9.
Par un jugement du 18 février 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mars 1997, le tribunal fit droit à la demande du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
11.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 26 novembre 1987 et s'est terminée le 25 mars 1997.
13.
Elle a donc duré environ neuf ans et quatre mois, pour une instance.
14.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
16.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant réclame 15 883 704 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 5 000 000 au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
18.
La Cour estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage matériel allégué et la violation de la Convention et considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant la somme qu’il a demandé pour préjudice moral, soit 5
000
000
ITL.
B.
Frais et dépens
19.
Le requérant demande également 3 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
20.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 500 000 ITL demandée par le requérant et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
21.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 5
000 000 (cinq millions) lires italiennes pour dommage moral
et 3
500
000 (trois millions cinq cent mille) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 février 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Marc
Fischbach
Greffier
Président
[1]
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
[2]
.
Note du greffe
: le rapport est disponible au greffe.