SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BERTOZZI c. ITALIA (Cercetarea nr. 39883/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 aprilie 2000 În cauza Bertozzi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii Fischbach președinte Ferrari Bravo Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska A.B. B aka judecători și de domnul Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat într-o cameră a Consiliului la 6 aprilie 2000, înmânarea hotărârii, adoptată la această dată în instanță la data la care a fost pronunțată cauza La a fost deferită Curții de către domnul Guido Bertozzi ( La 10 august 1999, resortisantul italian se află o cerere (nr. 39883/98) adresată Republicii Italiene și pe care un reclamant a sesizat-o în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului. la 14 mai 1997, în temeiul articolului 25 anterior din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Vecchio, avocat la Roma. Guvernul italian ( mai) este reprezentat de agentul său, dl U. Leanza și co-agentul său, dl V. Esposito. La 27 octombrie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 39883/98) privind durata procedurii. În raportul său din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia încheie în unanimitate încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 4 din protocolul menționat anterior, citit în combinație cu art. 24 alin. (6) și 100 alin. (1) din Regulamentul Curții ( Președintele Curții, dl L. Wildhaber, a atribuit apoi cauza celei de-a doua secțiuni. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea pe domnul Conforti, judecător ales în temeiul Italiei (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 alineatul (a) din regulament), și pe dl C.L. Rozakis, președintele secțiunii (art. 26 alineatul (2) din Convenție) (art. 26 alineatul (2) din Regulamentul de procedură). (a) Regulamentului de procedură). Ceilalți membri numiți de acesta din urmă pentru completarea camerei erau dl Fischbach, dl G. Bonello, dl Strážnická, dl Lorenzen și dl Tsatsa-Nikolovska (art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură). Ulterior, dl Rozakis și dl Conforti, care au participat la examinarea cauzei de către Comisie, s-au deportat [art. 28 din Regulamentul de procedură]. Fischbach l-a înlocuit pe domnul Rozakis în calitate de președinte al camerei (art. 12 din Regulamentul de procedură) și pe domnul A.B. Baka a fost desemnat să-l înlocuiască în cadrul acesteia. Mai târziu, guvernul l-a desemnat pe domnul Ferrari Bravo, judecător ales în calitate de San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti [art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 30 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și să se refere la observațiile sale în fața Comisiei din 15 iunie 1998. La 29 noiembrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului, a doua memorare a sosit la 31 ianuarie 2000. La 6 mai 1983, reclamantul l-a numit pe dl A., precum și compania sa de asigurări și societatea comercială anonimă H. în fața Tribunalului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în urma unui accident de circulație. După o altă audiere, la 12 iunie 1984, una dintre părțile pârâte a fost ascultată. Din cele 11 audieri care au avut loc între 18 decembrie 1984 și 15 februarie 1988, șapte au vizat expertiza medicală, trei au fost dedicate depunerii documentelor și una audierii reclamantului. Aprilie 1988, judecătorul a ordonat grefei să obțină anumite documente și la ședința următoare, părțile au solicitat o trimitere pentru a le examina. Cele nouă ședințe care au avut loc între 6 martie 1989 și 19 ianuarie 1993 au vizat o expertiză contabilă, două o completare a aceleiași expertize și trei depunerea de memorii sau documente. La 22 iunie 1993, judecătorul a numit un nou expert medical, care a depus jurământul la 13 decembrie 1993. Următoarea audiere a fost prezentată deoarece expertul nu depunese la grefe raportul său. Din cele trei audieri care au avut loc între 8 noiembrie 1994 și 10 aprilie 1995, una a fost prezentată pentru a permite părților să examineze raportul de competență și două au fost dedicate depunerii de memorii. La 26 februarie 1996, audierea pledoariilor în fața camerei competente a fost stabilită la 8 octombrie 1997. Textul hotărârii a fost depus la grefă la 13 mai 1998. în termen rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Convenție, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea reamintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care trebuie să apară în actul oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 50 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și cel puțin 10 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit 18. Curtea consideră că, în speță, nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat. Aceasta respinge această parte a cererii. Pe de altă parte, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 40 000 000 ITL pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 38 921 050 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 17 890 400 ITL pentru cele suportate în fața Curții. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 5 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și îl acordă reclamantului. Interese moratorii 21. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în mod unanim, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 40 000 000 (cvarant milioane) lire italiene pentru daune morale și 5 000 000 (cinci milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% la an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 aprilie 2000, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Erik Fribergh Marc Fischbach Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE BERTOZZI c. ITALIE
(Requête n°
39883/98)
ARRÊT
27 avril 2000
En l’affaire Bertozzi c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
M.
Fischbach
président
,
L.
Ferrari Bravo
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
aka
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
L’affaire a été déférée à la Cour par M. Guido Bertozzi (« le requérant
»), ressortissant italien, le 10 août 1999. A son origine se trouve une requête (n°39883/98) dirigée contre la République italienne et dont un requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission ») le 14 mai 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est représenté par M
e
M.
Vecchio, avocat à Rome. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza et son coagent, M. V. Esposito.
2.
Le 27 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n°39883/98) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport du 4 mars 1999 (ancien article
31), elle conclut à l'unanimité à la violation de l'article 6
§
1 de la Convention.
3.
A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°
11 le 1
er
novembre
1998, et conformément à l’article
5 §
4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour («
le règlement
»), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 20
septembre
1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.
4.
Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M.
B.
Conforti, juge élu au titre de l'Italie (articles 27 §
2 de la Convention et 26 §
1
a) du règlement), et M.
C.L.
Rozakis, président de la section (article 26 §
1
a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M.
M.
Fischbach, M. G. Bonello, M
me
V.
Strážnická, M.
P.
Lorenzen et M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska (article 26 §
1 b) du règlement).
5.
Ultérieurement, M. Rozakis et M.
Conforti, qui avaient participé à l’examen de l’affaire par la Commission, se sont déportés (article
28 du règlement). En conséquence, M.
Fischbach a remplacé M. Rozakis en tant que président de la chambre (article 12 du règlement) et M.
A.B.
Baka a été désigné pour le remplacer au sein de celle-ci. Par la suite, le Gouvernement a désigné M.
L.
Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29
§
1 du règlement).
6.
Le 30 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission du 15 juin 1998. Le 29 novembre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant, un second mémoire arriva le 31 janvier 2000.
7.
Le 6 mai 1983, le requérant assigna M. A., ainsi que sa compagnie d'assurances et la société anonyme H., devant le tribunal de Rome afin d'obtenir réparation des dommages subis lors d'un accident de la circulation.
8.
La mise en état de l'affaire commença le 20 septembre 1983. Après une autre audience, le 12 juin 1984, l'une des parties défenderesses fut entendue. Des onze audiences qui se tinrent entre le 18 décembre 1984 et le 15 février 1988, sept concernèrent une expertise médicale, trois furent consacrées au dépôt de documents et une à l'audition du requérant. Le 19
avril 1988, le juge ordonna au greffe de se procurer certains documents et à l'audience suivante les parties demandèrent un renvoi pour les examiner. Des neuf audiences qui eurent lieu entre le 6 mars 1989 et le 19
janvier 1993, quatre concernèrent une expertise comptable, deux un complément de la même expertise et trois le dépôt de mémoires ou de documents. Le 22 juin 1993, le juge nomma un nouvel expert médical, qui prêta serment le 13 décembre 1993. L'audience suivante fut remise car l'expert n'avait pas déposé au greffe son rapport. Des trois audiences qui se tinrent entre le 8 novembre 1994 et le 10 avril 1995, une fut remise pour permettre aux parties d’examiner le rapport d’expertise et deux furent consacrées au dépôt de mémoires. L'instruction se termina, une audience plus tard, le 26 février 1996, par la présentation des conclusions.
9.
L'audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 8
octobre 1997. Le texte du jugement fut déposé au greffe le 13 mai 1998.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
10.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
11.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.
La période à considérer a débuté le 6 mai 1983 et s'est terminée le 13
mai 1998.
13.
Elle a donc duré plus de quinze ans, pour une instance.
14.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §
22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
16.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
17.
Le requérant réclame 50 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et au moins 10 000 000 ITL au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
18.
La Cour estime qu’il n’y a en l’espèce aucun lien de causalité entre la violation constatée et le préjudice matériel allégué. Elle rejette cette partie de la demande. En revanche, la Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant 40 000 000 ITL au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
19.
Le requérant demande également 38 921 050 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 17 890 400 ITL pour ceux encourus devant la Cour.
20.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 5 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
21.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 40
000 000 (quarante millions) lires italiennes pour dommage moral
et 5
000 000 (cinq millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 avril 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Marc
Fischbach
Greffier
Président