- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 februarie 2000
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
Berrettari împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A DOUA CAUZA BERRETARI c. ITALIA (Cercetarea nr. 41827/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 Februarie 2000 DEFINITIVF 29/0′′′ Cauza Berrettari c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Rozakis președinte Fischbach Conforti Bonello Strážnická Lorenzen Tsatsa-Nikolovska judecători și din domnul Fribergh grefier de secțiune După ce s-a pronunțat în camera Consiliului la 27 ianuarie 2000, hotărârea a fost adoptată la această dată, la data inițială a procedurii, se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv cetățeni italieni, dnii Genni, Marzia și Vanda Berrettari și M. La 10 iunie 1997, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului.
Cererea a fost înregistrată la 22 iunie 1998 sub numărul de dosar 41827/98. Reclamanții sunt reprezentați de M. Roberto Natali și Joan Vavrek, avocați din Florența. Guvernul italian ( La 8 septembrie 1979, mama reclamanților a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării unei decizii a Ministerului Trezoreriei din 22 decembrie 1978 de refuzare a acordării unei pensii preferențiale de reversibilitate ca urmare a decesului tatălui lor pe motiv că decesul nu ar fi datorat exercitării funcțiilor sale. Prin ordonanța din 28 martie 1980, al cărei text a fost depus la grefă la 14 mai 1980, Curtea de Conturi a solicitat un aviz de la un colegiu judiciar legal al Ministerului Apărării.
Avizul din 18 martie 1985 a fost depus la grefă la 4 decembrie 1985. La 8 mai 1986, mama reclamanților a murit. Între timp, printr-o ordonanță din 7 mai 1986, al cărei text a fost depus la grefă la 29 mai 1986, Curtea de Conturi a solicitat un aviz suplimentar de la un colegiu medico-legal al Ministerului Sănătății. La 29 aprilie 1988 și la 13 septembrie 1991, Curtea de Conturi a reamintit Ministerului Sănătății că așteaptă încă un răspuns. Avizul din 12 februarie 1992 a fost depus la grefă la 20 februarie 1992. La 30 octombrie 1993, Curtea de Conturi a stabilit o audiere la 28 ianuarie 1992. 1994, dar în ziua aceea a ordonat transmiterea dosarului către Camera Regională din Toscana, ca urmare a descentralizării Curții de Conturi în 1994. La 22 noiembrie 1994, avocatul reclamantei a indicat că dorea să continue procedura în fața Camerei Regionale a Curții de Conturi.
La 19 octombrie 1995 s-a stabilit o audiere la 10 În cursul acestei ședințe, Curtea a pronunțat întreruperea procedurii din cauza decesului reclamantei. Reclamanții au reluat procedura în fața Camerei regionale Toscana a Curții de Conturi la 16 martie 1996. O ședință a avut loc la 17 iulie 1996. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 20 ianuarie 1997, Curtea a respins cererea. La 20 ianuarie 1998, reclamanții au răspuns la apel în fața Camerei Centrale a Curții de Conturi. O ședință a avut loc la 15 mai 1998. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 9 septembrie 1998, Curtea a respins recursul.
Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Ö Õ Õ cu privire la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 septembrie 1979 și s-a încheiat la 9 septembrie 1998 și, prin urmare, a durat aproximativ 19 ani, pentru două instanțe. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care urmează să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri la obligația de a deține un termen rezonabil.
În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința de termen rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2). Cu privire la aplicarea articolului 41 din convenție 12.În conformitate cu art. 41 din Convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se dea ștearsă decât mai mult decât mai puțin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă.
Reclamanții solicită suma totală de 140 000 000 de lire italiene (ITL), adică 35 000 000 ITL per solicitant, pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde fiecărui reclamant suma solicitată, respectiv 35 000 000 ITL. Costuri și cheltuieli de judecată 15. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 250 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața Curții și acordă fiecărui solicitant.
Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data d adoptarea prezentei hotărâri a fost de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 35 000 000 (treme-cinci milioane) lire italiene pentru daune morale și 1 250 000 (un milion două sute cincizeci de mii) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 8 februarie 2000, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
AFFAIRE BERRETTARI c. ITALIE (Requête n° 41827/98) ARRÊT STRASBOURG 8 février 2000 DÉFINITIF 29/06/2000 En l’affaire Berrettari c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : M. C. Rozakis , président , M. M. Fischbach , M. B. Conforti , M. G. Bonello , M me V. Strážnická , M. P. Lorenzen , M me M. Tsatsa-Nikolovska , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 janvier 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont des ressortissants italiens, M mes Genni, Marzia et Vanda Berrettari et M. Marco Berrettari (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 10 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 22 juin 1998 sous le numéro de dossier 41827/98. Les requérants sont représentés par M es Roberto Natali et Joan Vavrek, avocats à Florence. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza.
La Cour a déclaré la requête recevable le 25 mai 1999. EN FAIT
Le 8 septembre 1979, la mère des requérants introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation d'une décision du Ministère du Trésor du 22 décembre 1978 refusant de lui accorder une pension privilégiée de réversibilité suite au décès de leur père au motif que le décès ne serait pas dû à l'exercice de ses fonctions.
Par une ordonnance du 28 mars 1980, dont le texte fut déposé au greffe le 14 mai 1980, la Cour des comptes demanda un avis à un collège médico ‑ légal du Ministère de la Défense. L'avis du 18 mars 1985 fut déposé au greffe le 4 décembre 1985. Le 8 mai 1986, la mère des requérants décéda. Entre ‑ temps, par une ordonnance du 7 mai 1986, dont le texte fut déposé au greffe le 29 mai 1986, la Cour des comptes avait demandé un complément d'avis à un collège médico-légal du Ministère de la Santé. Le 29 avril 1988 et le 13 septembre 1991, la Cour des comptes rappela au Ministère de la Santé qu'elle attendait toujours leur réponse. L'avis du 12 février 1992 fut déposé au greffe le 20 février 1992. Le 30 octobre 1993, la Cour des comptes fixa une audience au 28 janvier 1994, mais le jour venu elle ordonna la transmission du dossier à la chambre régionale de Toscane suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes. Le 22 novembre 1994, l'avocat de la demanderesse indiqua qu'elle souhaitait poursuivre la procédure devant la chambre régionale de la Cour des comptes. Le 19 octobre 1995, une audience fut fixée au 10 janvier 1996. Lors de cette l'audience, la Cour prononça l'interruption de la procédure en raison du décès de la demanderesse. Les requérants reprirent la procédure devant la chambre régionale de Toscane de la Cour des comptes le 16 mars 1996. Une audience eut lieu le 17 juillet 1996. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 20 janvier 1997, la Cour rejeta la demande.
Le 20 janvier 1998, les requérants interjetèrent appel devant la Chambre centrale de la Cour des comptes. Une audience se tint le 15 mai 1998. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 9 septembre 1998, la Cour rejeta l’appel. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6. Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 8 septembre 1979 et s'est terminée le 9 septembre 1998.
Elle a donc duré environ dix-neuf ans, pour deux instances.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants réclament la somme globale de 140 000 000 lires italiennes (ITL), soit 35 000 000 ITL par requérant, au titre du préjudice matériel et moral qu'ils auraient subis.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer à chaque requérant la somme demandée, à savoir 35 000 000 ITL. B. Frais et dépens
Les requérants demandent également la somme globale de 24 480 000 lires italiennes (ITL), soit 6 120 000 ITL par requérant, pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 250 000 ITL au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde à chaque requérant. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à chaque requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 35 000 000 (trente-cinq millions) lires italiennes pour dommage moral et 1 250 000 (un million deux cent cinquante mille) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 février 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président